Denunțarea acordului nuclear cu Iranul de către Washington toarnă gaz peste focul regional. Ciocnirile dintre Israel și Iran riscă să degenereze într-un război în toată regula. Mutarea Ambasadei Americane la Ierusalim reaprinde chestiunea palestiniană.
Între timp, ascensiunea clericului șiit Moqtada al Sadr (un vechi rival al SUA) amenință echilibrul precar din Irakul post-ISIS. În plus, relațiile transatlantice traversează o criză existențială poate mai profundă ca în 2003, iar Kremlinul pare să fie marele beneficiar.
Retragerea Americii din acordul cu Iranul (JCPOA) nu mai miră pe nimeni. În fond, Donald Trump tună și fulgeră împotriva acestuia încă din campanie. De atunci nimic nu l-a făcut să-și schimbe opinia. Dimpotrivă, păcatul originar fiind acela că era o moștenire tarată, opera de căpătâi a lui Obama în plan extern. Și trebuia să demonstreze că este un anti-Obama. În această logică, reproșurile nu au contenit să curgă: acordul nu rezolvă chestiunea nucleară iraniană, ridicarea sancțiunilor a dat undă verde Iranului să semene dezordine în Orient, în timp ce programul balistic continuă nestingherit. Pe de altă parte, spun susținătorii, menirea acordului era de a încorseta și limita ambițiile nucleare ale Teheranului, de a instituționaliza un regim robust de inspecții care să detecteze din vreme orice abatere, într-un moment în care atenția Administrației Obama era absorbită de criza siriană și de campania împotriva ISIS.
Mulți observatori sunt convinși de faptul că Trump aplică prematur Iranului o lecție pe care a extras-o din episodul nord-coreean: doar o campanie de maximă presiune (economică, politică și militară) forțează cealaltă parte să accepte concesii aproape imposibil de contemplat. Dar oare există în cazul Iranului, posibilitatea de a reface o coaliție internațională capabilă să exercite presiuni insuportabile (așa cum s-a întâmplat și în 2015)? Este puțin probabil ca un astfel de efect să fie generat fără participarea Rusiei, Chinei și a Europei.
Transferul funcționează și invers, în măsura în care Casa Albă folosește lacunele JCPOA în dosarul nord-coreean pentru a semnala ce-și dorește din partea Phenianului. Chiar în ziua în care Donald Trump denunța JCPOA, consilierul său pe probleme de securitate națională, John Bolton, anunța că „retragerea SUA are implicații pentru întâlnirea cu Kim Jong-un. Transmite un mesaj clar că SUA nu vor accepta deal-uri inadecvate“. Pe acest fond, Washingtonul așteaptă concesii radicale din partea Phenianului – eliminarea tuturor proceselor care permit acumularea de combustibil nuclear, concomitent cu renunțarea la programul balistic. Modelul contemplat, mai ales de Bolton, este cel al Libiei din 2003, care a predat comunității internaționale programul său de arme de distrugere în masă.
De remarcat că mai toată pledoaria pe care Donald Trump a avut-o în discursul său de retragere din JCPOA a fost despre cât de toxic este comportamentul regional al Iranului și cum amprentele Teheranului se află în spatele fiecărei crize majore din Orient. Dar întrebarea fundamentală este cât de mult este dispus Trump să se opună comportamentului nociv al Iranului la firul ierbii? Din această perspectivă, impulsurile sale sunt contradictorii, plasând politica sa față de regiune în disonanță. Semnalele date până acum au arătat mai degrabă predispoziția de a se retrage, lăsând responsabilitatea rezistenței, a contrabalansării Iranului șiit pe umerii statelor locale. Trump pare să vadă misiunea Americii în Orient exclusiv prin prisma eliminării rămășițelor ISIS: „este esențial ca națiunile responsabile din Orient să-și extindă masiv contribuțiile pentru a preveni ca Iranul să profite de pe urma succesului împotriva ISIS. (…) Cât privește Siria, aș vrea să plecăm, aș vrea să îi aducem pe incredibilii noștri războinici acasă“. Și totuși, în exact aceeași luare de poziție, președintele american spune că „nu vrem să-i lăsăm Iranului cale liberă către Mediterana“. Este greu de crezut că un efort de îndiguire a ambițiilor hegemonice iraniene poate da roade fără implicarea Americii. Dar acesta este exact tipul de efort de care Trump nu mai vrea să audă. Se vorbește de un răgaz de șase luni pe care l-ar fi dat comandanților săi pentru a-și încheia operațiunile. Însă capetele de pod americane din Siria și Irak rămân importante pentru modelarea realităților post-ISIS, pentru consolidarea politică a căștigurilor militare, inclusiv prin păstrarea opoziției anti-Assad în orbita Washingtonului, într-o lume în care mâna lungă a Teheranului are un amplu spațiu de manevră prin arhipelagul de forțe paramilitare pe care-l deține în regiune. Tehnic, terapia recomandată de Departamentul de Stat este una de „întărire a instituțiilor legitime ale statelor legitime pentru a închide fisurile pe care Iranul le exploatează. Iranul este asemeni hoțului care la adăpostul nopții va caută orice oportunitate – o ușă pe jumătate deschisă, neîncuiată, sau o ușă complet deschisă”. Din această perspectivă, este de așteptat ca Irakul să redevină în următoarele luni scena unei bătălii aprige pentru influență între Washington și un Teheran decis șă-și ia revanșa. Resectarizarea spațiului politic irakian (inclusiv prin instrumentalizarea milițiilor șiite controlate de Teheran) dar și amplificarea sentimentelor anti-americane ar putea avea consecințe dramatice pentru echilibrul atât de fragil câștigat după eliminarea ISIS, eliberând exact tipul de energii societale care în trecut au pregătit ascensiunea Statului Islamic.
La nivelul administrației americane, măsura semnalează consolidarea influenței gărzii pretoriene din jurul președintelui, în special al lui John Bolton, un vechi avocat al schimbărilor de regim din statele aflate pe celebra „axă a răului“. Este într-un fel și prețul mazilirilor generalului H.R. McMaster și a lui Rex Tillerson, cei care reușiseră să-l țină pe Trump în corsetul acordului nuclear. Mai mult, devine evidentă o prăpastie (în formularea lui Thomas Wright din Politico) între cei care văd interesele de securitate ca pe un joc de sumă zero, care proiectează imaginea unei Americi marțiale ce extrage concesii prin forță, pe de o parte, iar pe cealaltă, cei care, asemenea lui Jim Mattis, șeful Pentagonului, văd implicațiile pe termen lung, cer un plan B și au o ierarhie de priorități subsumate competiției cu marile puteri revizioniste Rusia și China. Aceștia din urmă văd alianțele tradiționale drept avantaje fundamentale în apărarea ordinii postbelice și consideră politicile care șubrezesc atuurile lumii libere drept inerent toxice.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.