“Chernobyl” Live

<--

Acum aproape 10 ani, Turnurile Gemene de la New York se prăbuşeau într-un show planetar, în faţa căruia “antiamericanii” au putut spune “lasă, că şi-au meritat-o”. De data aceasta, lumea întreagă (inclusiv rivali ca Rusia, China sau Coreea de Sud) sunt mai categoric de partea Japoniei decât era cineva de partea SUA în 2001.

Cea de-a treia economie a lumii nu a fost lovită de “ceva” care poate fi etichetat drept “meritat”, ci de o dublă catastrofă (cutremur + tsunami) asupra căreia planează riscul de “triplare”, respectiv de transformare într-un cataclism nuclear.

La fel cum cea mai mare putere militară a vremurilor noastre a fost lovită de “terorişti” (pe care se credea că ştie cel mai bine să-i combată) şi Japonia a fost “victima” unor duşmani de care niciun alt stat nu ştie să se apere mai bine – cutremurele.

Nimeni nu oferă mai bună expertiză şi donaţii mai generoase în materie de prevenire a distrugerilor produse de mişcările telurice decât oferă Japonia. Astfel că, la zeci de mii de kilometri distanţă, acolo unde undele seismice nu s-au resimţit, oamenii s-au simţit “zguduiţi”. Dacă vulnerabilitatea Japoniei, un stat atât de “high tech”, a putut fi atât de mare, ce să mai spere o ţară atât de “low tech” precum România?

De trei zile încoace, întrebarea “la noi câţi ar muri?” a fost rumegată de televiziuni şi nu am fost singurii în lume care şi-au pus astfel de întrebări. Doar că, într-o ţară unde în ajunul tsunamiului subiectele zilei erau nişte divorţuri mondene, este explicabil ca acest subiect grav să nu poată fi tratat decent.

Dar întrebări şi-au pus toţi. Şi americanii, căci pe coasta de Vest au fost mici distrugeri provocate de tsunami. Dar şi germanii, scoţienii, austriecii, italienii – care nu se află în zone seismice, dar care au centrale nucleare – au făcut paralele între situaţia din Japonia şi riscurile de la ei de acasă.

Dictoane precum “siguranţa este prioritatea numărul unu în industria nucleară” sau “Japonia are reguli stricte în materie de construcţii” au fost puse la îndoială în ultimele zile, iar comparaţia cu dezastrul de la Cernobâl nu a întârziat să apară. Atunci, panica s-a infiltrat, pe furiş, ca o molimă vicleană, din pricina blocajului informaţional care domnea în URSS.

Acum, bâjbâielile autorităţilor nipone, care s-au trezit cu circa 160 de persoane “posibil iradiate”, deşi anunţaseră că nu sunt riscuri, au putut fi urmărite în direct. La fel ca încercările “low tech” de a răci un reactor nuclear cu apă de mare şi bor.

“Revoluţiile arabe” erau simple “spectacole”, dar Cernobâlul (Fukushima) “în direct” poate transforma telespectatorii în actori într-o tragedie planetară. Spectatorii globali nu pot împiedica cu nimic norii radioactivi în a se ridica din ţara unde, ironic, a început “era nucleară” a omenirii, la Hiroshima şi Nagasaki.