Obamerica

<--

Rebirth of a Nation, Renaşterea unei naţiuni, cred că acesta este titlul filmului care are şanse să fie făcut peste vreo 20 de ani despre ceea ce trăieşte acum Obamerica. Titlul va să fie o replică peste secol la Birth of a Nation, Naşterea unei naţiuni, superproducţia americanului David Wark Griffith, din 1915, monument al artei cinematografice şi, totodată, al rasismului de cea mai joasă speţă – negrii erau prezentaţi ca o haită de suboameni lacomi, laşi, cruzi şi cretini, iar Ku Klux Klanul ca nobil, aproape sfânt, depozitar al valorilor umane pe teritoriul SUA.

Barack Obama, omul cu rude în trei continente, se adresează în toate luările sale de cuvânt obamericanului, americanului aşa cum îl vede el: şi bogat, şi sărac, şi alb, şi negru, şi tânăr, şi bătrân, şi homosexual, şi normal, şi latino, şi asiatic, şi handicapat, şi teafăr.

Şi deştept, şi… nu, Obama nu vorbeşte unor proşti, refuză să-şi îngroaşe şi să-şi coboare discursul, cum fac atâţia politicieni stimulând instinctele joase ale masei pentru a câştiga voturi. Obama se adresează cu tenacitate, eleganţă şi căldură părţilor înalte şi bune din americani, din oameni. De-a lungul istoriei, în momentele de criză majoră, nou-veniţii în fruntea naţiunilor găsesc de regulă duşmani ai poporului şi ţapi ispăşitori, interni şi externi, iar belirea acestora e prezentată ca soluţia crizei. Obama refuză să-şi facă soclu pe ură şi iluzia răzbunării. În ţara lui Bernard Madoff, care tocmai a comis cea mai mare delapidare din toate timpurile, 52 miliarde $, în ţara marilor „găuri“ bancare pe care ajutorul de stat nu le poate acoperi, Obama nu promite ţepe şi execuţii în piaţa Capitoliului – poate pentru că, cine ştie, o fi văzut că în România ele au dus, în patru ani, la dezbinarea oamenilor cinstiţi şi la unificarea cutrelor.

El consideră că această criză nu poate fi depăşită prin invocarea grelei moşteniri, prin incriminări parajuridice şi pseudosoluţii spectaculoase pe termen scurt – adevărata cale e ca America să se regândească pe sine ca State Unite ale Americii… Barack Obama nu uită 11 sept. 2001, dar pentru el simbolul Americii n-a fost şi nu este World Trade Center, ci Lincoln Memorial, de unde părintele naţiunii americane libere priveşte lumea. Preşedintele Obama nu vrea să-şi aşeze mandatul pe frică, aşa cum a făcut G. W. Bush, şi nici să sacrifice democraţia şi libertatea în numele securităţii. Iar dictatorilor corupţi şi agresivi ai lumii, el le întinde o mână cu condiţia ca ei să-şi descleşteze pumnul.

„Care e prima problemă de care trebuie să se ocupe preşedintele ales?“ – peste 35.000 de americani au răspuns pe net acestei întrebări formulate de cotidianul The New York Times. Răspund şi eu, pentru că mă simt român obamerican: până la finanţe şi economie, mai grav avariate decât în România, preşedintele Obama trebuie să lupte cu Obamania. S-a ajuns până acolo încât graşii Americii, adică unul din patru cetăţeni, să spună: lasă că vine Obama şi o să ne facă să slăbim prin măsurile lui. Tot ce poartă chipul lui Barack Hussein se vinde pe loc. 5.000 de bilete a 25$ bucata, la defilarea pe Pennsylvania Avenue din ziua depunerii jurământului, au fost vândute pe net şi prin telefon în mai puţin de un minut. Obamania îl proiectează în chip de Mesia. Ceea ce este nedrept. Nicicând în timpul campaniei electorale, mr. Obama n-a pretins că e un erou salvator, un geniu, un iluminat atins de divinitate sau înzestrat cu puteri paranormale. N-a zis nici un moment „eu o să fac şi o să dreg“. Tot timpul el a spus aşa: „Vreau să ajung la Casa Albă pentru ca în America, ţara tuturor posibilităţilor, să fac astfel încât oamenii obişnuiţi, ca voi, ordinary people, să poată realiza împreună lucruri extraordinare“. Barack Obama este un Mare Catalizator – să dea Domnul să nu fie luat şi să nu se ia el însuşi vreodată drept altceva.

Ceea ce nu înseamnă că ieri, în Obamerica, nu s-a trăit cu sentimentul Istoriei. „Ţine minte ziua asta!“ le spun părinţii copiilor. O zi pentru întreaga lume, nu doar pentru America.

Un Obama în România, acum, nu e posibil. Asta pentru că, aşa cum spunea preşedintele Clinton, „în America sunt multe lucruri rele, dar nu există nici un lucru atât de rău încât să nu fie învins până la urmă de ceea ce e bun în America.“ La noi e invers.

Aşa că subsemnatul îl consider pe Barack Obama şi preşedintele meu. De ce va face el cred că va depinde, mai mult ca niciodată, şi soarta României.