Bill Clinton: Rescuing Leader or Reckless Negotiator?

Edited by Robin Silberman

Proofread by Katy Burtner

<--

Vizita neasteptata a fostului presedinte american Bill Clinton in Coreea de Nord, sfarsita prin eliberarea, de catre regimul comunist, a doua jurnaliste americane, a luat intreaga lume prin surprindere.

Parerile sunt impartite in ceea ce priveste aceasta demonstratie de diplomatie si negociere, insa majoritatea admit ca se va rasfange asupra Administratiei Obama – chiar daca actualul lider de la Casa Alba a negat ca ar avea vreo legatura cu initiativa lui Clinton.

Prezenta lui Clinton la Phenian, in plin inghet al relatilor americano-nord-coreene, pune o serie de intrebari cu privire la un eventual “dezghet” dar si despre o “cedare” in fata cererilor comunistilor nord-coreeni.

Vizita lui trebuie inteleasa in context: Clinton are o lunga istorie cu nord-coreenii.

In 1994, Coreea de Nord intentiona sa produca plutoniu imbogatit la reactorul Yongbyon, insa Administratia Clinton i-a dat un raspuns in forta, declansand o serie de negocieri, in vreme ce ambele parti pareau pregatite de razboi.

La cererea lui Clinton, un alt fort presedinte american, Jimmy Carter, a actionat drept un negociator oarecum independent, ajutandu-l pe liderul de la Phenian de atunci, Kim Il Sung, sa gaseasca o “portita” de iesire din impas.

Nici de aceasta data, Clinton nu a fost privit de catre nord-coreeni drept un negociator “neinteresat” – in definitiv, sotia lui, Hillary, este Secretar de Stat in noua Administratie, iar fostii colaboratori au primit slujbe de consilieri ai lui Obama. Si nimeni nu are vreun dubiu ca fostul presedinte nu a primit acceptul Administratiei inainte de a se angaja intr-o astfel de intreprindere.

Este limpede insa ca, in pofida negarilor repetate, Clinton a fost perceput drept un trimis direct al Casei Albe si un reprezentant al politicii externe americane. A fost, de fapt, o victorie a liderului Kim Jong-il.

E drept, interventia “salvatoare” a fostilor presedinti este o practica frecventa in SUA, unde fostii lideri continua sa-si exercite influenta si sa actioneze pe liniile directoare ale politicii externe americane.

Casa Alba s-a straduit ca vizita-fulger a lui Clinton (mai putin de 24 de ore de la inceput la sfarsit) sa fie prezentata drept o “misiune umanitara” in vederea eliberarii celor doua jurnaliste, la initiativa fostului presedinte si intrumentata doar de acesta.

Eliberarea celor doua femei a fost, intr-adevar, o lovitura extraordinara, un efort umanitar de succes.

Cum ramane insa cu alti jurnalisti americani retinuti prin alte colturi ale lumii? Roxana Saberi, intremnitata intr-o alta tara din “axa raului”, Iran, ar trebui sa se astepte si ea la o vizita salvatoare din partea lui Clinton?

Si ce mesaj transmite aceasta actiune regimurilor paria din intreaga lume? Cand Phenianul se serveste de misiunea “umanitara” a lui Clinton pentru a-si alimenta propaganda de stat cu mesaje de genul “iata ca politica noastra externa da rezultate si americanii au mai multa nevoie de noi”, ce idei le da asta Iranului si altor dictaturi din intreaga lume?

Sa inteleaga liderii acestor state ca pot forta mana Washingtonului dupa pofta, rapind pe diverse motive cetateni americani pentru a-i elibera apoi in urma unor concesii serioase?

E limpede ca vizita intempestiva, gandita in graba, a lui Clinton, in Coreea de Nord, ar putea avea consecinte mult mai serioase decat s-a banuit in prima faza.

Abia dupa si mai ales daca Phenianul va fi de acord cu o renuntare la proliferarea nucleara, se va putea vorbi despre un succes al lui Clinton (si al Administratiei americane) in Coreea de Nord.

About this publication