Americans Are Stupid

<--

Americanii sunt proşti

Aţi auzit de o sută de ori clişeul ăsta. E mai ieftin decât zahărul la Carrefour şi mai des întâlnit decât acreala la funcţionarii publici de la ghişee. L-am găsit acum câteva zile într-un săptămânal, în forma agravantă „americanii n-au clasă“.

De unde naiba vine ideea asta? Şi de ce n-o întâlneşti decât foarte rar prin Europa, dar extrem de des în România? Ce mecanism hidraulic ne ridică de la pământ propriul IQ până la înălţimea stratospherică de la care vedem, mic-mic, undeva jos, creierul scofâlcit al yankeului?

Am câteva ipoteze. Prima e mândria rănită. Acum câţiva ani mi-a venit ideea banală să fac câteva interviuri pe stradă în Washington DC, cu întrebarea „Ce ştiţi despre România?“. Abia unul din cinci ştia ceva, şi-atunci era vorba despre Ceauşescu, Nadia, Dracula. Restul n-aveau nicio idee. A fost şi unul care a cerut detalii de poziţie, iar când i-am spus că e lângă Bulgaria m-a întrebat mirat: „Cum, Bulgaria există? Credeam că e o ţară imaginară, am auzit de ea într-un serial!“. Evident că pentru călătorii români din America nu pot exista decât două explicaţii pentru această stare de lucruri. Prima: că România e o ţară care nu merită să fie ţinută minte mai mult de cinci minute după ora de geografie, pentru că… nu-i prea importantă. Noo, nu există aşa ceva! A doua explicaţie sună mult mai bine: americanii nu ţin minte nimic din şcoală, pentru că sunt proşti. Şi ei, şi şcoala lor!

Mai sunt şi alte motive pentru care am ajuns să credem în prostia lor. Filmele. În ele americanii sunt firi simple, care trag cu pistolul când se enervează, rezolvă orice dilemă intelectuală cu buldozerul şi aruncă în aer tot ce li se pare c-ar putea să creeze probleme. Trebuie să recunosc: de la „Rocky“ şi până la „Terminator“, de la „I am Legend“ şi până la „Armageddon“, eroii principali din filmele americane sunt oameni dintr-o bucată, cu idei puţine şi dialog după formula „Ana are mere. Dar dacă mişcă, trageţi!“.

Numai că şi aici greşim. Eroii din filmele astea nu sunt după chipul şi asemănarea americanului. Ele sunt mai degrabă construite după chipul şi asemănarea spectatorului global. Nu ştiu multe pentru că nici el nu ştie. N-au întrebări fundamentale pentru că nici el, publicul planetei, n-are. N-au citit Sadoveanu… mă rog, putem merge la nesfârşit aici. Ideea e că dacă judeci America după ce produce Hollywood-ul e ca şi cum ai încerca să-ţi faci o idee despre Franţa după un drum cu un Citroën. Nu despre asta e vorba. Nu Voltaire a scris manualul de întrebuinţare.

Dar mai e un loc în care se formează clişeul ăsta. Şi anume, fix în presa de la noi. În gazetarii de la noi, mai precis, care ştiu suficientă engleză încât să poată silabisi titlurile de pe CNN, însă nu destula încât să poată citi Bill Bryson (ăsta e un tip eseist, care scrie mai bine, în sensul comercial, decât orice editorialist de pe la noi, persoanele de faţă fiind incluse!). Ne-am găsit în America un loc numai bun să ne aninăm complexele de inferioritate, metamorfozate, ca viermele în fluture, în superioritate culturală ironică şi corozivă. Păi da, ce-au scris, nene, americanii ăştia?

Nu ştiu exact, că n-am făcut la şcoală. Dar recomand, pentru edificare, un text mic şi simpatic lăsat pe o plăcuţă metalică, taman pe Lună, la prima aselenizare. A publicat vreun european acolo? Aud?