Thank You, America!

<--

Thank you, America!

Am sesizat limitele sistemului impus de hoardele sovietice şi de aceea le sunt îndatorat omologilor americani

Trecuseră doar trei ani de când mă stabilisem în Bucureşti şi tot atâţia de vacarm post-totalitar, în limbajul necosmetizat. Venisem din provincie, ispitit de-o carieră judiciară aţâţătoare, irealizabilă altundeva. Iar ca s-o împlinesc, munceam cu o râvnă de salahor în robă, împărţindu-mă între birou şi stradă. Capitala devenise în scurt timp doar mozaicul crimelor la care uceniceam zi şi noapte. O astfel de întâmplare sordidă, strânsă cu migală într-un dosar de omucidere, avea să mă împingă pe-o listă norocoasă. Lista câtorva magistraţi aleşi să traverseze Oceanul pentru un schimb de experienţă întins pe cinci săptămâni. Nu îndrăznisem să sper vreodată că voi ajunge în America, era prea mult. Abia reuşisem să părăsesc Turnu Măgurele, aşa că mai departe nu mă hazardam cu năzuinţele. Şi nici nu era momentul să bruschez soarta, aş fi stârnit mânia zeilor protectori. Vestea a picat prin ianuarie, cam pe la Bobotează, iar noi urma să plecăm prin iunie, deci o juma’ de an de aşteptare. Chinuitoare, lungă şi istovitoare. Deodată, o lume nouă se deschidea în faţa mea şi-mi dădeam seama că-mi lipseşte exerciţiul străinătăţii. Başca netalentul la limbile de import. Fiindcă nicicând nu-mi închipuisem că voi ieşi din ţarcul natal, că voi zbura cu avionul, că voi pipăi bancnota cu chipul legendarului George, că voi reprezenta România… ameţeam numai gândindu-mă. Cele şase luni s-au târât ghimpos, de parcă cineva ţinea dinadins ceasul pe loc. Uneori, mi se năzărea că o mână duşmănoasă îmi ştergea numele de pe tabelul cu pricina, ori că altcineva mă întorcea din aeroport şi visul se năruia dintr-odată. Încordarea preface, nu rareori, realitatea în năluciri, şi eu îi căzusem pradă. Tinereţea e întotdeauna grăbită şi nerăbdătoare, fertilă în plăsmuiri halucinante.

Urcat în aeronavă, deasupra propriei cobeli, am mulţumit cerului pentru şansa oferită pe neanunţate. Periplul prin Washington, New York, Portland, Denver şi San Antonio îmi pare acum o poveste neverosimilă. Oamenii cunoscuţi acolo, de-o amabilitate şi generozitate exemplare, ne-au primit fără ifose, cu delicateţe şi înţelegere. Proveneam, totuşi, tocmai din tabăra inamică, de unde porniseră în eter imaginile Ceauşeştilor împuşcaţi în numele… legii. Era firesc să fim iscodiţi ca nişte canibali întârziaţi ai istoriei, care îşi propuseseră să propovăduiască egalitarismul pe Pământ şi să îngroape capitalismul. Deoarece în ochii lor continuam să ilustrăm pericolul contaminării comuniste, uneltele Satanei. Suspiciunea era însă reciprocă, ceea ce ne aşeza pe poziţii aproape ireconciliabile. Rădăcinile ideologice, pe care nu le conştientizasem niciodată, s-au răzvrătit, speriate că le-aş putea reteza veşnic. Şi, ca să fiu sincer pe de-a-ntregul, nu-mi era deloc uşor să desluşesc rânduielile nord-americane, îndeosebi rânduielile juridice. De pildă, apelul la comunitate, prin juraţi, ori posibilitatea de a nu face declaraţii sau prezumţia de nevinovăţie. Formalismul exagerat al procedurilor judiciare mă irita, deşi caracterul sacrosanct al dreptului fusese pritocit de romani, nicidecum de yankei. Dar înclinaţia mea către contestare mă îmboldea să critic, să pun sub semnul îndoielii orice, să neg cu vehemenţă regulile anglo-saxone. M-am simţit dezarmat în faţa relaxării cu care actorii procesului penal îşi jucau rolurile. Nici vorbă de încrâncenarea, de patima noastră deseori sălbatică! Verdictele judiciare nu miroseau a sânge şi răfuială, dimpotrivă. Sălile de judecată erau curate şi civilizate, aidoma farmaciilor de la noi, iar auditoriul părea selectat după îndelungi şedinţe de casting. Judecătorii conduceau cu senină discreţie şi sobrietate aristocratică duelurile dintre avocaţi şi procurori, care, culmea, în pauzele de masă, nu se sfiau să prânzească împreună. Societatea nu-i condamnă aprioric pentru asemenea întâlniri, cum se petrece aici, pe tărâmul vinovăţiilor latente. Confruntarea “la bară” nu presupune duşmănie şi tensiune, adevărul judiciar e posibil şi într-o adversitate elegantă şi cordială. Dar această atmosferă depinde esenţial de judecător, de capacitatea sa de a fi imparţial şi înţelept, de a nu se lăsa manipulat ca simplă anexă a acuzării. Că vrem ori nu, el este personajul central în procesul penal, arbitrul infailibil, şi nepriceperea, ori partizanatul său, se răsfrânge asupra hotărârii pronunţate. Atunci însă nu cugetam astfel, recunosc, mă încăpăţânam să susţin, cu argumentele vârstei şi ale educaţiei, superioritatea sistemului inchizitorial în care crescusem. Provincialismul meu, în mentalităţi şi atitudini, nu se da deloc bătut. Se războia cu îndărătnicie, ca nu cumva imperialismul american să-l biruie, să strice ditamai complexele dospite în “garnizoana” multilateral dezvoltată. În deceniile scurse, am sesizat înaintea altora ca mine limitele sistemului impus de hoardele sovietice şi de aceea le sunt îndatorat omologilor americani. Fără ajutorul lor n-aş fi fost în stare să realizez că judecătorul, şi nu procurorul, este stâlpul fundamental al unei justiţii echitabile. Al unei justiţii independente şi ferite de comenzile politice, menită să asigure şi să păstreze echilibrul social. Or, pentru decisivele clarificări, thank you, America!