The Barbarian and Lévi-Strauss

<--

Barbarul şi Levi Strauss

“Barbar este cel ce crede în barbarie” explica, arătând impactul stereotipurilor rasiale asupra culturii şi acţiunii sociale, în cartea sa apărută încă din 1952, Rasă şi istorie părintele antropologiei culturale Claude Levi Strauss. Dar între ştiinţa lui Levi Strauss şi filosofia “common sense” prăpastia nu a fost umplută. Chiar dacă ideea susţinută de Claude Levi Strauss că în plan biologic rasele nu există, a fost confirmată de cercetările genetice, diferenţele culturale şi sociale care generea-ză rasismul nu s-au estompat. Ba mai mult, criza economică actuală – ca şi cea dintre cele două războaie mondiale – alimentează fricile care la rândul lor scot tot rasismul rezidual la suprafaţă.

Rasismul şi ura socială – de multe ori combinate într-un amalgam pe cât de ambiguu, pe atât de periculos, cum a demons-trat-o antisemitismul secolului precedent – exprimă incapacitatea de a înţelege şi empatiza cu celălalt. De aceea, mai vechiului slogan totalitar “muncitori din toate ţările, uniţi-vă!” i se poate adăuga “rasişti din toate ţările, uniţi-vă!”. Şi n-ar fi prima dată! Depresiunile economice au născut şi altă dată regimuri politice monstruoase. Dar, mai mult decât în trecut justificarea acţiunilor nu ţine direct rasism, ci de sfera socială sau economică.

La extremiştii de la noi sau la sarkozişti, nu romii sunt problema, ci criminalitatea şi insecuritatea. Aşa cum pentru extrema dreaptă americană nu “rasa” lui Obama e în chestiune, ci starea economiei.

Privită cu indulgenţă, dacă nu chiar încurajată – şi nu doar din motive electorale, ci şi din convingere – ura de rasă împinge inevitabil spre supralicitarea extremismului politic.

De la obsesia eliminării din limba română a cuvântului “rom” şi folosirea cu asupra de măsură a peiorativului “ţigan” la problema “minorităţilor vizibile” în Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia sau Suedia sau la revendicările Tea Party Movement şi Mamas Grizzly ultraconservatorii europeni sau nordamericani trăiesc frica paroxistică a venirii barbarilor.

Aşa zisa revoluţie conservatoare nu e însă chiar atât de nouă. Atât Mussolini şi Zelea Codreanu, cât şi Hitler sau Franco anunţau o revoluţie conservatoare şi populară acum aproape un secol. Iar aliaţii lor aduceau oarecum cu cei ce astăzi seamănă vânt: cercurile de afaceri afectate de criză şi speriate de schimbare, cultele religioase care refuză viziunea ştiinţei, etc. Încercarea de a întoarce timpul înapoi la “vârsta de aur” a neoliberalis-mului riscă să afecteze armătura democratică a instituţiilor. În SUA, spre exemplu, la alegerile parlamentare de la mijlocul mandatului “revoluţia” Tea Party Movement pune Partidul republican într-o situaţie dificilă. Va rezista acest partid puseului extremist? Căci, aşa cum ne arată istoria secolului trecut, revoluţiile conservatoare au condus spre forme radicale de expresie politică şi spre fascism. Iar România nu a făcut excepţie.

De aceea, dincolo de aparenţe, nu sloganul “No Taxation without Representation” e în centrul dezbaterii politice astăzi, ci rasismul aşa zis popular. Oare va reuşi din nou barbarul din interiorul propriei noastre cetăţi să impună întregii societăţii logica conflictuală?