Does Geography Beat History?

<--

După cel de-al doilea război mondial, Germania, alături de celelalte state vest-europene secătuite de teribila conflagraţie, s-a refăcut sub aspect economic datorită exporturilor efectuate în SUA. Economia americană, bazată pe servicii şi speculaţie, a putut absorbi produsele europene şi astfel a susţinut creşterea economică a europenilor.

Politologul american George Friedman observă cu just temei că în UE situaţia este diferită. Germania creşte pe seama exporturilor sale şi de aceea nu are motive să susţină prin propria cerere exporturile membrilor mai puţin dezvoltaţi din răsăritul Uniunii, la rândul lor în deficit de pieţe. Acest conflict de interese opunând principala putere economică a UE membrilor săi cei mai recenţi, ar fi letal pentru proiectul Europei politice.

Lucrurile ar sta chiar aşa dacă Germania însăşi (ca şi celelalte state vest-europene puternic industrializate şi dependente de export) nu ar avea nevoie de o piaţă de desfacere tot mai mare spre a-i absorbi producţia. Piaţa germană este prea mică, iar recenta criză financiară izbucnită în SUA a arătat care sunt riscurile dependenţei excesive de piaţa americană. Dacă administraţia Obama va trage concluziile necesare din experienţa crizei, reformele pe care le va introduce vor face ca pe termen imprevizibil America să înceteze a mai fi plămânul creşterii europene. Cum Rusia şi China, pe măsură ce îşi vor consolida controlul politic asupra proceselor economico-sociale interne ca premisă a vigorii în acţiunea lor externă, îşi vor garanta creşterea prin sporirea consumului intern (alături de importul de capital străin), Germania va trebui să se bazeze pe piaţa europeană din proximitatea sa geografică şi culturală. Tocmai de aceea Berlinul a fost şi va rămâne, obligat de obiectivitatea geografiei, artizanul pieţei interne europene, ca şi al extinderii acesteia.

Problema este că ultimele episoade ale extinderii au adus, o dată cu lărgirea pieţei unice, disparităţi economico-sociale interne fără precedent. Noilor state membre li s-a cerut, ca o condiţie a accesului în UE, să abandoneze politicile de creştere şi să îşi micşoreze capacităţile productive spre a reduce concurenţa naţională pe piaţa europeană. Un atare proces a fost amplificat prin transformarea economiilor naţionale ale candidaţilor în ansambluri de sucursale ale companiilor occidentale. O atare strategie de extindere impune astăzi Berlinului şi Parisului să observe că s-au dotat cu o piaţă fictivă care spre a deveni atu real pentru exporturile lor are nevoie de dezvoltarea membrilor rămaşi în urmă spre a le stimula cererea solvabilă.

Soluţia stă în sporirea fondurilor de coeziune economică, socială şi teritorială, precum şi în acceptarea “dumpingului social”, adică a unor norme europene incluzând elemente de discriminare pozitivă în favoarea acestora. Alternativa ar fi renaţionalizarea UE şi revenirea la competiţia între naţiuni. Ultima dată când s-a recurs la asta, consecinţa a fost războiul.