Până recent, în afara populaţiei de patru ori mai mare şi de suprafaţa geografică aproape egală, China nu aducea mare lucru în comparaţie cu SUA, pentru a-i fi recunoscut statutul de a doua supraputere a lumii. Nici în 2011, statisticile nu arată un salt spectaculos faţă de poziţia de “uriaş” a SUA în cele mai multe dintre clasamentele privind “progrese” idolatrizate de omenirea de azi.
Totuşi, graţie eforturilor de genul “picătură chinezească”, China se arată înscrisă definitiv pe culoarul imediat următor după America şi poate râvni la locul lăsat gol de prăbuşirea URSS în 1989-1991. Nimeni nu-i mai poate “sufla” locul doi, nici dintre fostele mari puteri ale veacului trecut (Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia, Japonia), nici dintre cele “emergente” (India, Brazilia).
Deşi a avut un PIB de 5,88 trilioane (mii de miliarde) USD în 2010, faţă de cele 14,25 trilioane ale SUA şi nu a putut cheltui pentru apărare decât o sumă de 6,7 ori mai mică decât cele 663 miliarde USD alocate de Washington în 2009, China poate lansa “provocări” Americii în orice domeniu.
Atunci când George W. Bush nu i-a oferit omologului chinez Hu Jintao decât un “jignitor” prânz de lucru într-o vizită de stat (aprilie 2006), China mai era încă în “plutonul” celor 4-5 “urmăritori” ai SUA. Acum, când Obama l-a invitat pe acelaşi Hu la o cină cu tacâmuri aurite, cu peste 200 de invitaţi de marcă, China ocupă locul de unde Obama nu-i putea propune altceva decât “o competiţie sănătoasă, care îndeamnă ambele ţări să inoveze şi să devină mai competitive”.
Adică, firmele americane să fie lăsate pe piaţa chineză tot aşa cum cele chineze pot vinde orice şi oricât în SUA. În subsidiar, din apelul lui Obama la respectarea normelor internaţionale se poate înţelege şi că ar fi bine ca ingenioşii chinezi să nu mai cumpere inovaţii americane – poate create tot de cetăţeni SUA de origine chineză, din universităţi americane – pe care să le dezasambleze şi să le refacă, poate nu mai bine, dar sigur cu costuri de producţie mai mici.
Singurele lucruri pe care Beijingul încă nu le poate copia sunt tehnologiile de vârf militare, pe care nici ruşii nu li le dau, nici europenii – constrânşi de Washington să menţină un embargo asupra exporturilor de arme. Însă, fie că europenii vor ceda, fie că chinezii vor face ei înşişi salturile tehnologice necesare, înarmarea Chinei potrivit rangului de supraputere este doar o chestiune de timp. Ceea ce nu înseamnă că Beijingul (în calitate de principal creditor al SUA) “vrea război”. Acesta ar fi, teoretic, mult mai convenabil SUA – datornicul care ar putea ajunge să nu mai aibă pe unde scoate cămaşa. Totuşi, Washingtonul are la îndemână şi tiparniţa de bani, astfel că nu este complet vulnerabil.
Războiul economic “total” este exclus, la fel cum, prin doctrina “Distrugerii mutuale asigurate”, rivalii din Războiul Rece se ţineau în şah, având arsenale nucleare suficiente pentru a distruge întreaga planetă.
Nu sunt excluse alte catastrofe economice mondiale dacă cele două state nu realizează că idolii “creştere economică” sau “consum”, pe care se bazează atât “visul american”, cât şi “cincinalele” chineze, sunt gata să-şi sfâşie “fanii”. Criza din 2008 a fost o simplă “arătare a colţilor”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.