China – USA: 1-1

<--

‘Cei mai puternici doi oameni din lume îşi dau mîna’, ‘Întîlnirea giganţilor’; ‘Washingtonul şi Beijingul se întîlnesc pe Covorul Roşu’, ‘Lumea între Răsărit şi Apus’, ‘De la Bi-polaritate la Bi-axialitate’, toate aceste titluri şi încă multe altele, mai penetrante, poate, ar fi putut să constituie umbrela comentariilor pe marginea vizitei oficiale de stat a Preşedintelui Hu Jintao în Statele Unite şi a întîlnirilor sale cu Preşedintele SUA, Barak Obama. În ciuda tentaţiei, marile jurnale, atît cele din Statele Unite, cît şi cele din Europa, sunt mult mai reţinute. Este ca şi cum comentatorii ar asista la un meci, iar scorul final încă nu a apărut pe tabela de marcaj!

De ce un meci? Fără îndoială, pentru că relaţia care se dezvoltă între Statele Unite şi China este una care stă sub semnul competiţiei. Un ‘joc’ care presupune reguli precise, o miză/trofeu şi dubla întrecere, cu tine şi cu adversarul. Ce s-a întîmplat, deci, la Washington, dincolo de luminile reflectoarelor şi de ‘baletul’ ceremoniilor oficiale?

Declaraţiile de presă ne spun că cei doi lideri s-au concentrat, în convorbirile lor, asupra problemelor spinoase din relaţiile bilaterale. Din perspectiva americană, tema dominantă ar fi fost cea a ‘deficitului democratic’, uşor de sesizat în sistemul de guvernare al Republicii Populare Chineze, mai ales în privinţa gradului de afirmare şi de respect pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului – cu accent pe libertatea accesului la informaţie, libertatea de exprimare şi de asociere; tot din perspectiva americană, a doua temă ar fi fost cea legată de sursele uriaşului deficit pe care SUA continuă să îl acumuleze în relaţiile comerciale cu China şi de remediile necesar a fi administrate. Mai în glumă, mai în serios, după declaraţiile colorate ale fostului lider democrat al Camerei Reprezentanţilor, Nancy Pelossi, de la 5 miliarde dolari pe an, acesta a ajuns la 5 miliarde de dolari pe săptămînă! Statele Unite susţin că situaţia reflectă puternic distorsionat balanţa reală a relaţiilor comerciale, iar rezultatul negativ, de proporţii gigantice, este datorat faptului că Banca Centrală a Chinei ‘umblă cu şurubelniţa’, după voie şi după interese, în ecuaţia care dă puterea de cumpărare a Yuanului. Din perspectiva Chinei, problema cea mai importantă pare să fi fost ‘stabilirea regulilor’ pentru derularea în continuare a competiţiei şi a cooperării dintre cei doi poli de putere ai ‘noii ordini mondiale’ pe cale să se nască. China a devenit, în mai puţin de un deceniu, principala deţinătoare de rezerve în dolari din lume, iar valoarea lor a depăşit pragul de 3 trilioane!! China deţine mai mult de un sfert din datoria externă a Statelor Unite. Toate aceste realităţi dure şi foarte incomode pentru Washington au fost evaluate cu mare atenţie la Beijing, atît în grupurile de expertiză economico-financiară, cît şi în cele politice. Rezultatul convergent al acestor analize şi oarecum surprinzător pentru logica simplistă cu care sunt obişnuiţi adepţii real-politik-ului este că, odată cu avantajele situaţiei, China a absorbit şi un grad mult mai mare de dependenţă faţă de evoluţiile din Statele Unite. Prin urmare, China este interesată, în cel mai înalt grad, să definească, împreună cu partenerul său de competiţie, regulile de gestiune, prin cooperare, ale acestor probleme care au devenit, în egală măsură, atît ale SUA, cît şi ale Chinei, dar care au un impact major asupra dinamicii economice globale! Al doilea obiectiv al delegaţiei prezidenţiale chineze pare să fi fost unul care aparent ţine mai degrabă de imponderabil – acceptarea de către partenerii americani a ideii-realităţii conform căreia nu toate soluţiile democratice bune şi sanctificate de ‘modul american de viaţă’ sunt bune şi pentru China; că există mai multe căi care duc către acelaşi ţel, iar alegerea soluţiei este responsabilitatea exclusivă a liderilor Chinei. Cu alte cuvinte, politicienii americani ar trebui să înţeleagă, în interesul dezvoltării relaţiilor de parteneriat cu China, faptul că marea putere de la Răsărit nu este dispusă să îmbrăţişeze o formulă, oricare ar fi aceea, de ‘democraţie prescrisă’ şi, chiar dacă nu respinge multe dintre soluţiile democratice de guvernare utilizate în democraţiile moderne, integrarea lor în sistemul chinezesc se va face după o reţetă ce va fi elaborată la Beijing, nu la Washington şi nici în altă capitală a lumii. Propoziţia din spatele acestui demers ‘pedagogic’, nu atît ameninţătoare, cît capabilă să suscite cele mai întemeiate îngrijorări, este aceea că nici China şi nici Statele Unite nu-şi pot permite în actualele condiţii ale economiei şi politicii mondiale derapaje majore ori, mai rău, un faliment al guvernării în China, de soiul celuia prin care a trecut Rusia, spre exemplu, nici măcar de dragul ‘modelului ideal de democraţie’!

După semnele care au putut fi citite pe feţele celor doi lideri, se poate conchide că scorul acestei întîlniri a fost egal; unul cu care fiecare dintre ei poate să se întoarcă cu faţa la ‘publicul propriu’ şi să susţină nu doar că nu a pierdut, ci că a creat premisele unor evoluţii mult mai bune în viitor.