The Surrealist Odyssey Dawn: The Walking Corpses

<--

Zorii suprarealişti ai Odiseei: cadavrele ambulante

Secretarul american al Apărării, Robert Gates, face dezvăluiri terifiante: “Avem o mulţime de rapoarte ale serviciilor de informaţii despre oamenii regimului lui Gaddafi care iau cadavrele celor pe care ei i-au ucis şi le pun în locurile atacate de noi”. Nu e acelaşi personaj, (fost director CIA), astăzi pe punctul de a se retrage, care (îşi) deplângea greşelile din Irak şi Afganistan? Oficialul american ne lasă să deducem că Tomahawk-urile împrăştie apă sfinţită.

Zorii Odiseei devin suprarealişti. Poate că nebunia dezlănţuită a lui Gaddafi a ajuns la climax: regizează spectacole cu cadavre ambulante. Însă nici aliaţii nu par feriţi de nălucirile cu care adierea harmattanului (vântul care bate dinspre deşert, după care francezii şi-au numit operaţiunea)tulbură dreapta judecată.

Amiralul Edouard Guillaud, şeful Statului Major al armatei franceze, a declarat că misiunea poate dura săptămâni, dacă nu chiar luni. (Odiseele – de ce i-or fi spus “Odisee”? – nu ţin doar câteva zile). Astăzi, protestatarii cuceresc oraş după oraş, sprijiniţi de raidurile aliaţilor. Ce va fi mâine? Astăzi, aliaţii sunt sus, de-a lungul coastei, într-o operaţiune pe zi ce trece mai costisitoare. Vor coborî, în cele din urmă? Se vor pierde printre dune (Libia e 90 la sută deşert)? Vor ateriza acolo unde te poţi învârti ore întregi fără să înaintezi un singur pas, unde hoarde de iluzii te îmbie să le urmezi şi să rătăceşti drumul, unde eşti sedus de nisipurile cântătoare, acolo unde mirajul face din scheletul unui călător fără noroc o imensă construcţie barocă?

În discursurile sale aiuritoare, pe care, atunci când îşi pierde şirul, Gaddafi le împănează parafrazând poeme arabe (“Eu nu sunt Preşedinte, eu sunt Iubire… Iubire pentru oameni, iubire pentru Libia”), Fratele Conducător ameninţă că va lupta până la ultima picătură de sânge. Chipul lui aduce tot mai mult cu cel pictat de Sayf Al-Islam Gaddafi (fiul e şi un interesant pictor suprarealist; tablourile lui din ciclul “Deşertul nu e tăcut” au stat pe simezele din multe capitale ale lumii, de la Londra la Moscova). Tabloul se cheamă “Provocarea” şi e realizat în 2000:pe ţărmul mării, într-o lumină însângerată, de crepuscul sau de zori, stau trei personaje, în rase negre, cu glugi. Două dintre ele sprijină nişte cruci. Aşezate în stânga jos, le vedem din spate. Par a privi în dreapta sus, de unde răsare un soi de bust al lui Gaddafi, plutind pe nori. În catalogul expoziţiei, autorul explică: “Libia a fost la fel de tare ca o stâncă, de care aroganţa noilor cruciaţi (înţelegem ce hram poartă cele trei personaje) s-a sfărâmat. În această tragedie a noii ordini mondiale, liderul devine unicul vultur”. Înţelegem acum şi de ce ne priveşte din înalt Regele Regilor Africii. El e vulturul. Dar vulturul e o pasăre înfricoşătoare care se hrăneşte cu cadavre. Nu cred că la asta s-a gândit Sayf artistul; oricum, opera e rău prevestitoare. Ca un catren năucitor al lui Nostradamus, resuscitat pe blogurile africanilor, vorbind despre un prinţ educat din Libia care le va traduce araba francezilor.