Obama Sent to War by Three Women

<--

Obama, mânat la război de trei femei

Administraţia Clinton a avut în Madeleine Albright o amazoană, femeie-uliu, walkyrie, durgas (zeiţă hindu) şi se spunea despre ea că, atunci când era ambasadoarea SUA la ONU, iar gen. Colin Powell şeful Statului Major Interarme, i-ar fi zis acestuia din urmă: „La ce bun aveţi această magnifică armată, despre care vorbiţi toată ziua, dacă nu ne putem folosi de ea?”. Prin vorbele respective, şi prin altele, ea îşi manifesta deschis şi foarte ferm opţiunea pentru intervenţia armată a NATO împotriva fostei Iugoslavii, care a avut loc în primăvara lui 1999. Ulterior, printr-un foarte straniu joc al soartei, Albright a fost prima femeie din istoria americană care a devenit şefa diplomaţiei SUA, preluând postul de secretar al Departamentului de Stat. În Administraţia Bush, Condoleezza Rice a fost cea căreia i se pot atribui calificativele despre care am vorbit în cazul Madeleinei Albright. Într-adevăr, este de notorietate faptul că, atunci când era consilier pentru probleme de securitate naţională, ea a făcut presiuni mari, alături de preşedintele Bush şi vicepreşedintele Cheney, pentru invadarea Irakului, în martie 2003. Mai târziu (ianuarie 2005), şi Condoleezza Rice a ajuns secretar al Departamentului de Stat, fiind a doua femeie ce acccede în acest post şi prima afroamericană ce deţine o atare funcţie în SUA.

Şi Barack Obama, primul afroamerican ce a ajuns la Casa Albă, a avut parte de o situaţie asemănătoare consemnată în cazul lui Clinton şi Bush. Numai că, în ce-l priveşte, presa vorbeşte despre trei asemenea femei-uliu. Din această perspectivă, o celebră cronicară de la influentul cotidian „New York Times” – Maureen Dowd – este foarte încântată să constate că în anturajul imediat al preşedintelui Obama femeile au fost cele care au făcut astfel încât şeful Casei Albe a optat pentru intervenţia armată în Libia. De altfel, Dowd a şi consacrat un articol foarte spumos acestui subiect. „A vedea un grup de femei puternice descinzând din nori pentru a-l smulge pe preşedinte din sensibilităţile sale delicate şi a-l antrena în război are ceva pozitiv din punct de vedere mitologic”, scria ea zilele trecute.

Este mai mult decât straniu să vezi diplomatele în rol de ulii şi militarii pe post de porumbei, dar aşa se pare că au stat lucrurile la Casa Albă atunci când s-a decis ca SUA să se alăture coaliţiei iniţiate de Franţa pentru a declanşa intervenţia militară împotriva lui Kadhafi. Cele trei amazoane, femei ulii, walkyrii sau durgas sunt: Susan Rice, ambasadoarea SUA la ONU şi fostă consilieră a lui Bill Clinton pentru probleme africane; Samantha Power, membră a echipei pentru securitate naţională şi autoare a unei cărţi despre genocidul din Bosnia, şi Hillary Clinton, urmaşa Madeleinei Albright şi a Condoleezzei Rice la Departamentul de Stat. Există voci care o alătură celor trei şi pe Gayle Smith, o altă specialistă în probleme de securitate naţională, fostă, şi ea, consilieră a preşedintelui Clinton pentru Africa după masacrele din Ruanda.

Este interesant de reamintit că Obama a spus de mai multe ori că nu era deloc convins să se implice chiar şi în declanşarea unor lovituri aeriene limitate în Libia. Cum se ştie, în campania electortală, el a criticat dur angajarea lui Bush în războaiele din Afganistan şi Irak şi a denunţat foarte vehement implicaţiile nefaste ale acestora. De aceea nu i se părea deloc de bun augur să mai deschidă un nou front, al treilea într-o ţară musulmană şi al doilea într-o ţară arabă, exact atunci când, aflat la Casa Albă, el a făcut multe pentru dezangajarea în celelalte două existente deja. Obama repeta că un atare lucru nu i se pare rezonabil pe plan militar, puţin popular pentru alegători (să nu uităm, el se află deja în an preelectoral şi ar mai vrea un nou mandat la Casa Albă) şi contraproductiv în momentul în care dorea să relanseze negocierile israelo-palestiniene.

Şi totuşi, ceea ce n-au reuşit să obţină de la el Sarkozy, în convorbirile sale telefonice, şi premierul britanic David Cameron au realizat cele trei amazoane: Rice, Power şi Clinton. Pe prima dintre ele, televiziunile din lumea întreagă au arătat-o cu mâna ridicată până aproape de tavanul sălii Consiliului de Securitate, când a votat rezoluţia 1973, ce autoriza bombardarea Libiei. Susan Rice, 47 de ani, a vrut astfel să răzbune faptul că nu a reuşit să-l convingă pe preşedintele Bill Clinton să facă mai mult pentru stoparea masacrului din Ruanda, soldat cu 500.00-800.000 de morţi, în 1994? Samantha Power, 41 de ani, are un trecut interesant ca ziaristă. În anii 1993-1996 a fost trimis special al ziarului „Boston Globe” în fosta Iugoslavie, calitate în care a consemnat un eşec mare: cel al Căştilor albastre din Bosnia, care n-au putut împiedica durele lovituri date civililor de sârbii comandaţi de Ratko Mladici. După masacrul de la Srebreniţa, din iulie 1996, ea a scris o carte ce a primit Premiul Pulitzer, în 2002. Azi lucrează în echipa lui Obama şi este membră a Consiliului Naţional pentru Securitate, iar opţiunea în cazul Libiei este marcată de amintirea masacrului de la Srebreniţa. Dar, desigur, oricât de influente ar fi fost Rice şi Power, ele n-ar fi reuşit să-l determine pe Obama să intre în războiul din Libia dacă Hillary Clinton nu era de partea lor. Se spune că Hillary a fost reticentă, ca şi Obama, în ce priveşte implicarea în Libia, aşa cum soţul ei a fost în cazul Ruandei, dar şi-a schimbat poziţia cu două zile înaintea votului în Consiliul de Securitate. Ajunsă la Paris, la o reuniune a G8, ea s-a întâlnit cu un reprezentant al rebelilor libieni, cu emirul Qatarului şi cu emisarii unor ţări arabe care ar fi pledat cauza poporului libian şi ar fi avertizat-o asupra nebuniei lui Kadhafi. În cursul nopţii, ea a reuţit să-l facă pe Obama să-şi schimbe radical poziţia şi, ca atare, i-a cerut ambasadoarei Susan Rice să pregătească textul unei rezoluţii mai dure a Consiliului de Securitate, ce prevedea lovituri aeriene. În atare împrejurări, la Washington s-a vorbit şi scris despre faptul că preşedintele Obama, un individ cerebral, a preferat pasiunea şi emoţia (drepturile omului invocate de Samantha, Susan şi Hillary) în faţa raţiunii şi reflecţiei strategice (promovate de Robert Gates, şeful Pentagonului, şi Tom Donilon, consilier pentru Securitate Naţională).

În aceeaşi ordine de idei, amintita Maureen Dowd scria în „New York Times” că este şi mai interesant de făcut o paralelă între Obama şi W. (porecla lui Bush – n.n) în ce priveşte loviturile eventuale contra Iranului. Atunci, candidatul Obama la prezidenţiale declara: „Potrivit Constituţiei, preşedintele nu are puterea să autorizeze unilateral un atac militar într-o anume situaţie, alta decât necesitatea de a pune capăt unei ameninţări reale sau imediate pentru naţiune”. Totuşi, cum s-a văzut, ambii au declanşat în mod deliberat războaie, luând decizii mai curând determinaţi de impetuozitate şi impulsuri decât de disciplină şi rigoare.