Arizona

<--

S-ar părea că numele Arizona vine de la “arid”. Ariditate nu înseamnă însă şi monotonie. Orice călătorie prin Arizona este în primul rând o traversare de peisaje monumentale. Pe multe dintre plăcile de înmatriculare ale maşinilor apare desenat câte un cactus. Arizona este mândră de cactuşii ei, pe care i-a transformat în simbol. Şi pe mine m-au impresionat cactuşii Arizonei, unii dintre ei înalţi de cinci sau şase metri, adevărate statui plantate de natură într-un deşert care, de fapt, colcăie de viaţă. Nu mi-am imaginat niciodată, până să ajung în Arizona, că deşertul poate fi atât de… plin de surprize. Deşertul Arizonei este de fapt abundenţă, abundenţă de specii vegetale, de vestigii minerale şi vulcanice, o colecţie viguroasă de culori şi nuanţe.

Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi este îmbibat de peisajele Arizonei. Filmele americane au avut grijă să ne colonizeze subconştientul cu mitul Vestului sălbatic. John Ford şi-a realizat majoritatea filmelor în decorul natural al Arizonei. Alţi realizatori de filme din categoria western sau din categoria “road movie” au mers pe urmele lui John Ford. Arizona este un imens parc de fantasme culturale. Când priveşti din maşină întinderile pigmentate cu arbuşti şi cactuşi ţi se pare că din decor lipseşte totuşi ceva, lipseşte personajul cowboy-ului sau al indianului sau lipseşte caravana cu pionieri deplasându-se cu ardoare şi eroism spre Vest. În general, în America, orice străin se simte ca într-un film. Imensele camioane care trec cu un zgomot orgolios au ceva familiar, imediat ce vezi unul îţi spui: ia te uită, arată exact ca în filmul “Duel pe autostradă”. Imediat ce vezi o staţie de benzină profilându-şi silueta între cer şi deşert la o intersecţie de şosele îţi spui: o ştiu şi pe asta, este din “Forrest Gump” (sau din “Thelma and Louise” sau din “Easy Rider”…) Puţine sunt localităţile Arizonei care nu se pot lăuda că au fost cadrul unui film. Personal nu pot uita stupoarea pe care am resimţit-o într-un hotel din Flagstaff unde am descoperit că fuseseră filmate câteva dintre scenele de bar din celebrul film “Casablanca”.

Într-un fel sau altul, aproape orice turist care ajunge din Europa cu avionul la Phoenix, capitala statului Arizona, are apoi ca primă principală destinaţie Marele Canion. Nici eu nu am făcut excepţie de la regulă. Ba chiar am urmat şi una dintre sugestiile ghidului şi m-am trezit la cinci dimineaţa ca să pot admira un răsărit de soare pe marginea acestui incredibil fenomen geologic şi metafizic… Marele Canion mi s-a părut că nici nu mai ţine de natură, el este un semn… Cineva, ceva, acel laborator primordial unde a fost imaginată ideea de frumuseţe a săpat această fisură (adâncă pe alocuri de 2.000 de metri) ca să ne povestească un mit. Toţi cei care ajung la Marele Canion simt vibraţia mitologică a acestei dantelării terestre şi de altfel nimeni nu consideră că ar trebui tradusă în cuvinte.

Arizona are însă mai multe canioane, fiecare cu misterul său. Dacă ar fi să dau un sfat cuiva care are timp şi se poate deplasa cu uşurinţă prin Arizona i-aş spune să nu rateze Canionul Chelly. Un bătrân indian mi-a vândut acolo, pe marginea acelui abis tandru, o mică statuetă reprezentând un personaj cocoşat cântând la flaut. Tot el mi-a explicat că era vorba despre Kokopelli, zeul unor populaţii de mult dispărute. Kokopelli figurează şi astăzi pe vase, pe veşminte şi bijuterii, mereu concentrat asupra flautului său, dar legenda spune că, de fapt, acest zeu şi-ar fi exterminat la un moment dat poporul. Si aceasta întrucât… oamenii s-ar fi rugat prea mult la el. Ciudată legendă, unică în felul ei. Un zeu care se supără că este prea adulat de oameni, iată ceva care ar trebui să ne dea de gândit. Oare nu adulăm noi, astăzi, în mod excesiv, banul?

Despre oraşul Phoenix, capitala Arizonei, se spune că ar fi construit pe vestigiile unei civilizaţii care exista deja prin anul 300 înainte de naşterea lui Hristos. Din acea epocă a rămas un sistem de canale de irigaţii considerat şi astăzi drept structura vitală a oraşului. El a renăscut mai târziu nu din cenuşă, precum pasărea Phoenix, ci din inteligenţa cu care fusese drenată apa în plin deşert. Astăzi oraşul Phoenix are peste un milion cinci sute de mii de locuitori, dintre care un număr extrem de mare de pensionari. O imensă grădină unde se ascund oamenii cu bani. Americanii se retrag la bătrâneţe, cel puţin cei care au mijloace, în oraşe precum Phoenix, unde soarele este vizibil cam 300 de zile pe an. Şi pentru că la Phoenix sunt mulţi bătrâni de îngrijit, şi-au făcut apariţia în ultimii zece ani în regiune şi românii: ei ar fi cam 80.000, mi-a spus un chelner român într-un restaurant.