America and the Subprime Student Years

<--

Definim tânărul american subprime drept „cel care vrea să studieze, fără mare control asupra valențelor productive și rambursatoare ale pregătirii dobândite și finanțate pe credit”.

O nenorocire nu vine niciodată singură. Nu, nu este vorba despre șabloane. Este vorba de legile economiei reale. Adeseori, devine convenabil pentru unii sau alții să (se) tranzacționeze iluzii la preț de adevăr autentic. Numai că subvenția, implicită, ce provine din indistincția „cumpărătorului” între cele două fațete (realitatea și iluzia), poate fi nu doar un transfer interpersonal expropriator, ci o formă de credit rambursabil, de a cărui scadență, beneficiarul, indiferent dacă știe ori ba, nu poate scăpa. Cu atât mai mult cu cât subvenția este, într-un mod explicit, un credit bancar, după definiția de manual a termenului. În sfera creditelor bancare, date cu afluența cu care modernitatea a găsit de cuviință să fie oferite, o teoremă spune: „Cele mai scumpe credite sunt creditele ieftine”. O lume întreagă s-a chinuit să demonstreze faptul că teorema nu i se aplică, sau nu tocmai în ziua în care se contractează creditul ipotecar (fără vreun venit durabil), de consum (eventual, doar cu actul de identitate) sau pentru studii (fără perspectiva fructificării lor productive…). O lume întreagă, între care și americanii subprime.

Definim americanul subprime matur drept „cel ce vrea să locuiască într-o casă pe care nu și-o permite decât luată pe credit ieftinit”. Definim tânărul american subprime drept „cel care vrea să studieze, fără mare control asupra valențelor productive și rambursatoare ale pregătirii dobândite și finanțate pe credit”. El poate locui într-unul și același cămin familial. E cazul cel mai dramatic, neîndoios. Bref, să vedem cum s-a putut întâmpla asta; să contemplăm „the big picture”.

Luăm, exagerând cu bună știință, un exemplu care să ne ajute să înțelegem ce s-a întâmplat și în cazurile moderate. Să zicem că John „Subprime” Smith, de profesie „unemployed worker”, din Zzyzx (California) – localitatea e reală! –, face calcule din ochi și constată că se califică pentru „exclusivistele” condiții de credit ipotecar fixate de banca din urbe. Era prin 2002. Cinci ani după, așa, prin vară, John se prinde că nu mai poate plăti ipoteca, banca realizează că nu mai are lichidități, iar Fed-ul se simte că are o datorie morală să le ofere cum o putea. Baiul începuse cu vreo zece ani în urmă, când „consăteanul” lui Smith, John „Overoptimistic” Doe, luase un credit frugal de la aceeași bancă și îl plasase pe bursă în Mirage.dot.com Inc. Supralicitat de febra „noii economii”, momite de banii „vechii tiparnițe”, cursul acțiunilor cu pricina avea să facă poc!, banca să se cutremure, iar Fed-ul să vină cu lichidități plouate cu generozitate. Banca fusese salvată și îl aștepta darnică pe… Smith. Care Smith mai avea un fiu, Johnny „The Smart-One”, și care trecuse pe la aceeași bancă, pentru un „student credit”.

Johnny a căzut și el, pe cale ereditară, în capcana creditului ușor. A pariat că dinamica economiei e un roller-coaster care numai urcă, și că în piața muncii va avea ceva mai mult noroc ca tată-său, cu o diplomă la subraț. Din conjugata celor două ipoteze, avea a conchide că va putea să ramburseze lejer creditul, că va mai tocmi unul ipotecar, ba că va putea folosi ipoteca pe post de tonomat pentru o salbă de credite de consum cu care să-și populeze căsuța cu multe lucrușoare spre ființă.

Johnny e unul dintre tinerii care, împreună, datorează sistemului bancar american peste un trilion de dolari, drept credite pentru studii. Pretextul „too big to fail” a permis atari credite-mână-moartă, într-o suveică a profiturilor apropriabile spot, cu pierderi decontabile forward la contribuabil (prin inflație și impozite). Expansiunea creditării a născut destine ipotecate și intelectuali închipuiți; și nu doar în SUA. Educația, știința, tehnologia și afluența derivată, se susține, sunt contribuții ale Americii la mersul înainte, însă și întru oftica restului lumii. Astăzi nu i-au ajuns blestemele restului, ci nesocotința față de legile economiei care spun că politicile cu dedicație produc consecințe neintenționate fie prin alte părți, fie li se întorc dedicaților, și că ele se propagă în lanț și se autoalimentează. O nenorocire vine după o fericire iluzorie, și cam niciodată singură. Acești studenți au ajuns să reprezinte, din „balon” al progresului, „balast” societal. Ingenui, ei „ocupă Wall Street”, cerând un guvern mare ce să strunească Marea Finanță. Ingenui, serbează „Ziua Ne-cunoștinței” (legii cauzei și efectelor…).