How Much Does America Understand about Iran? Enough to Shoot Itself in the Foot

<--

Cât înţelege America Iranul? Cât să se împuşte singură în picior

America pare uneori condusă de cercetaşi (copiii ăia inimoşi, puşi mereu pe fapte bune, care şi-o caută cu lumânarea). SUA au deschis, la începutul lunii trecute, după 30 de ani, o ambasadă… virtuală la Tehran. Doamna secretar de Stat Hillary Clinton, o distinsă catastrofă a diplomaţiei, nu s-a dezminţit nici de data asta. În entuziasmul său peripatetic (circulă pe tot globul, fără odihnă, fără rezultate, dar pe bani mulţi) a declarat că, graţie iscusitei găselniţe, cele două popoare vor putea comunica “deschis şi fără frică”. Merită citată pe larg: “Întrucât Statele Unite şi Iranul nu au relaţii diplomatice, am ratat oportunităţi importante de a comunica cu voi, cetăţenii Iranului. Dar astăzi putem folosi noile tehnologii, pentru a ne reuni şi a promova o mai bună înţelegere între ţările noastre şi între cetăţeni. Din acest motiv am înfiinţat această ambasadă virtuală”. Din două una: ori discută cu cetăţenii peste capul autorităţilor, ori discută ţările între ele şi pentru asta tot clasica masă verde a tratativelor e soluţia.

“O mai bună înţelegere”? Dar când a fost ea bună? La sfârşitul lui 1978, când consilierul preşedintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, îl asigura pe Şahinşah de tot spijinul, împlinind proverbul iranian că promisiunile au valoare doar pentru cei ce cred în ele?

Înţelegere? Americanii nu i-au înţeles niciodată pe iranieni. Nici atunci când l-au sprijinit pe Mohammad Reza Pahlavi. Exportul de democraţie s-a limitat la instruirea de către CIA a Savak-ului (cel mai teribil organism de represiune internă şi de cenzură, până la cele, mai subtile, născocite de revoluţia islamică). Importul de progres – (investiţiile imense şi de multe ori nesăbuite) – rugineşte sub nisipul deşertului. Un mare gazetar polonez, Ryszard Kapuscinski, nota de la faţa locului istorii halucinante: “(…) Şahul a făcut achiziţii de miliarde în toată lumea şi vapoare din toate continentele se îndreaptă spre Iran, pline cu mărfuri. Dar, când ajung în Golf, constată că Iranul n-are porturi (lucru pe care Şahul nu-l ştia). Adică porturi sunt, dar mici şi vechi, incapabile de a primi asemenea încărcături. Câteva sute de vapoare rămân pe mare, aşteptându-şi rândul, adesea câte o jumătate de an (…) Treptat, vapoarele sunt descărcate cum-necum, dar pe urmă se dovedeşte că Iranul n-are depozite (lucru pe care Şahul nu-l ştia)… Toate mărfurile importate trebuie duse în interiorul ţării, dar atunci se observă că Iranul n-are mijloace de transport (lucru pe care Şahul nu-l ştia)… În Iran nu există şoferi (lucru pe care Şahul nu-l ştia). După multe dezbateri, se hotărăşte să trimită la Seul avioane, ca să aducă de acolo soferi sud-coreeni (…) Dar şoferii, învăţând câteva cuvinte în persană, au aflat repede că lor li se plăteşte cu jumătate mai puţin decât şoferilor iranieni. Supăraţi, lasă camioanele în plata Domnului şi se întorc în Coreea. Maşinile astea, astăzi inutilizabile, zac în deşert, pe drumul de la Bander Abbas spre Tehran, acoperite de nisip (…) Când mergi astăzi de la Shiraz la Isfahan, într-un loc lângă şosea, pe partea dreaptă, în plin deşert, zac sute de elicoptere (…) Câmpuri întregi de tunuri părăsite se pot vedea lângă Qom, alte sute de tancuri, părăsite, lângă Avhaz…” Din 1982, când The New York Times Book Review, decreta observaţiile lui Kapuscinski drept “indispensabile pentru înţelegerea” istoriei contemporane a Iranului, realităţile s-au schimbat mult.

Revoluţia islamică şi-a adus pe val profitorii ei. Dar nu pe toţii odată, cum sunt ei poziţionaţi astăzi la conductele de petrol. Ayatollahul Khomeini – cel care în 1979 a reuşit să unească clerul cu bazarul (o forţă căreia nu-i poate sta nimic înainte), sub sloganul “Na sharghi na gharbi, jomhuri-ye eslami!” (Nici est, nici vest, republică islamică!) – după ce a ajuns Ghid Suprem, a mâncat tot orez cu iaurt. A stat departe de Tronul Păunului, într-o cămăruţă “mobilată” cu o saltea, dar plină cu cărţi. Când nu inventa lozinci mobilizatoare sau nu punea etichete de neşters, Khomeini era poet (un poet mistic foarte interesant). De pe vremea aşa-numitei crize a ostatecilor, când relaţiile diplomatice ale USA cu Iranul s-au rupt definitiv, datează lozincile anti-americane şi sintagma “Marele Satan” cu care e gratulată America. (“Micul Satan” e, văzut de la Tehran, Israelul). Era perioada în care, ca după victoria oricărei revoluţii, au urmat judecăţile sumare şi asasinatele. Câteva sute de tineri au ocupat – din noeimbrie 1979, până în ianuarie 1981, ambasada Statelor Unite, cerând extradarea Sahului (fusese primit să-şi trateze concerul într-un spital din New York). Între timp Şahul a fost poftit politicos afară din America, a fost nevoit să rătăcească scurtă vreme prin Panama, după care s-a refugiat în Egipt, la preşedintele Anwar El-Sadat, singurul care a avut curajul să-l primească, ba i-a organizat chiar uneralii nationale în iulie 1980. Criza ostaticilor a continuat, fără obiect, pănă când Ronald Reagan s-a instalat la Casa Albă. În câteva minute după ceremonie, ostatecii au fost eliberaţi. Însă nimeni nu s-a mai ostenit de atunci să reconstruiască relaţiile diplomatice. Liderii americani care s-au succedat, culminând cu juniorul Bush, au construit şi ei lozinci anti-iraniene. Între timp, regimul teocratic de la Tehran s-a încuscrit cu cine a putut. Cum va face şi acum, ca să minimizeze efectului noului val de sancţiuni economice. Lumea e mare, iar Rusia şi China (ca să invocăm doar două state care se văd de la mare distanţă) îi aşteaptă cu braţele deschise.

N-am să mă opresc la poveştile legate de armele atomice, de închiderea strâmtorii Hormuz. Poate altădată, pe larg. Când o vom informa pe doamna Clinton că n-a introdus domnia sa “noile tehnologii” în Iran – majoritatea clericilor au bloguri şi mai nou facebook-uri.

Regimul ayatollahilor, corupt şi el până în măduva oaselor, monitorizează foarte atent exportul de petrol şi gaze naturale (de acolo vin averile uriaşe ale tuturor, nu din lectura Coranului). Prin vara lui 2010, au răspuns la ameninţările cu înăsprirea sancţiunilor internaţionale atrăgând atenţia că oricum, după 30 de de ani de embargouri, nu prea mai au dolari, aşa că s-ar putea să fixeze preţul barilului în riali (moneda naţională) sau în euro. Asta înseamnă că Statele Unite, care au tipărit de curând 7 trilioane de USD, se pot întoarce liniştite în comuna primitivă. Pe de altă parte, Uniunea Europeană – “încurajată” fiind de peste Ocean să oprească orice negoţ energetic cu Iranul – e cadoul primit de Rusia din partea americanilor!

Doamna Clinton veghează însă cu străşnicie netul. Când, la alegerile din 2009, pe străzile Tehranului mureau oameni strigând “Dictatori tamaeh, na shah na amameh!” (Dictaturile s-au terminat! Nici Coroană, nici Turban!), domnia sa se dădea politically corectă, iar preşedintele Obama lingea îngheţată, departe de lumea dezlănţuită. După ce, în fine, s-au dezmeticit, tot n-au priceput nimic. Revoluţia Verde a opoziţiei iraniene nu e deloc o mişcare pro-democraţie occidentală (ea insăşi la mare ananghie, în actuala formulă). Oamenii încearcă, pur şi simplu, să reformeze regimul corupt al ayatollahilor şi să-şi câştige drepturile civile. Apariţia la orizont a unui duşman comun e mană cerească pentru slujitorii teocraţiei ca să exalte puternicul naţionalism persan, conservându-şi, în felul acesta, privilegiile.

Apropo, până la ora când mă pregătesc să pun puncte de suspensie acestui text, pe pagina întâi a Ambasadei Virtuale a SUA în Iran tronează un foarte interesant material de deschidere, despre Hanuka…