The State in the Age of the New Laissez-Faire

Edited by Mark DeLucas

 

<--

Statul în epoca noului laissez-faire

Este unul din “adevărurile” nedemonstrate, dar din ce în ce mai mult afirmate: “pieţele” au oroare de vid şi de aceea trebuiesc “asigurate”. Au nevoie de “garanţii sigure” că deficitele publice pot fi finanţate. Şi, fără aceste garanţii, reacţionează sever şi pedepsesc statele vinovate punându-le în faliment. Căci statele, conform ultraliberalismului pe care “pieţele” îl respiră, sunt vinovate de exces, mai ales în domeniul social, şi trebuiesc limitate în acţiunea şi puterea lor. După această logică a demonizării sectorului public – care speculează vechile frici ale lui Hobbes de la începutul revoluţiei engleze în privinţa Leviatanului, pe care însă le extrapolează altor epoci – impozitele, existenţa statului social, reglementarea pieţelor sunt cauzele cutremurului financiar din septembrie 2008.

Nu aceeaşi a fost reacţia burselor acum un deceniu, când George Bush guverna în asentimentul aceloraşi “pieţe” şi îşi punea în scenă marea demonstraţie de vrăjitorie economică. Bazat pe catehismul neoliberal care prevedea atât creşterea bugetului pentru apărare cât şi reducerea taxelor pentru cei bogaţi, experimentul lui Bush a dus la creşterea semnificativă a deficitului. Şi atunci când datoria publică americană exploda, în 2002, vicepreşedintele Dick Cheney îi explica doct lui Paul O’Neill, secretar de stat la Trezorerie în acea perioadă, care speriat că deficitul va ajunge la 500 de miliarde de dolari voia să reacţioneze, că “deficitul nu are vreo importanţă”. Mai exact, după cum povestea chiar O’Neill, Cheney ar fi spus: “Ştii, Paul, Reagan a dovedit că deficitele nu au vreo importanţă” şi ar fi adăugat imediat: “Vom câştiga alegerile (din 2002, de la mijlocul mandatului). Aceasta e datoria noastră”. Să ne aşteptăm, având în vedere simpatia faţă de reaganism a guvernanţilor noştri actuali, ca, în contextul electoral din acest an, să vedem o politică asemănătoare în următoarele luni? Chiar cu sprijinul “pieţelor” şi al FMI?

Ar fi cel puţin curios căci de un an şi jumătate “pieţele” au descoperit subit primejdia pe care o reprezintă deficitul şi au făcut presiuni pentru reducerea drastică a cheltuielilor bugetare. Să fie aceasta cheia ieşirii din criză? În faţa acestor idei preconcepute, care poluează dezbaterea publică şi riscă să producă politici care să rupă fragilul echilibru social care defineşte democraţiile vestice, a reacţionat, între alţii, şi fostul preşedinte american Bill Clinton. Într-o carte bine documentată, Înapoi la muncă (Back to Work), Clinton se raportează (auto)critic la cei treizeci de ani de ideologie anti-etatistă. Autocritic, căci o bună parte a politicilor de dereglementare – e adevărat, sub bagheta fermecată a lui Alan Greenspan, pe atunci şef al Rezervei Federale – au fost promovate în America chiar în perioada preşedinţiei sale (1993-2001). Folosind convingător cifrele, Clinton a descris efectul devastator al politicilor de dezetatizare făcând comparaţia cu succesele economice ale dragonilor asiatici sau a Chinei din aceeaşi perioadă. Clinton atrage atenţia că nu piaţa, ci promovarea unor forme de parteneriat public-privat explică performanţele acestor state.

Bill Clinton, un neoliberal moderat dublat de un “liberal” în sensul american al termenului, nu crede nici în statul atotputernic, dar nici în piaţă atotputernică. Şi, tocmai de aceea oferă această interesantă analiză de economie politică comparată. Pentru Clinton laissez-faire-ul nu e o soluţie. Revigorarea economică nu se va putea realiza fără inversarea sensului politicilor publice actuale şi asigurarea condiţiilor inovaţiei sociale prin acţiunea determinantă a statului în domenii strategice precum educaţia, infrastructura, cercetarea şi dezvoltarea.

About this publication