America, Where To?

<--

Odată ce s-a făcut public şi rezultatul alegerilor pentru marii electori din Florida, victoria lui Barack Obama a devenit şi mai categorică. Cu 332 de electori faţă de doar 206 de electori obţinuţi de Mitt Romney. Deja faţă de alegerile prezidenţiale din 2008, când era ales preşedinte pe un val de speranţă, Obama nu a pierdut decât două state, Indiana şi Carolina de Nord, ambele tradiţional ancorate la dreapta, dar a câştigat, cu o diferenţă mică, alegerile din Ohio, Virginia şi, în final, Florida. Şi votul popular a fost mult mai clar în favoarea lui Obama decât anticipau sondajele de opinie: 50,06% (61.713.086 de voturi) faţă de 47,9% (58.510.160). În 2008, la o prezenţă la vot mult mai importantă, de 131.257.328 faţă de doar 122.146.119 anul acesta, Obama obţinea 69.456.897, adică 52,92 % din totalul voturilor, ceea ce arată o scădere mai puţin dramatică decât estimau majoritatea cercetătorilor. Şocul acestei realegeri pentru radicalii din tabăra adversă a fost atât de mare încât Karl Rove, fostul consilier şi consultat al lui George Bush Jr., a contestat rezultatul alegerilor din Ohio la Fox News în ciuda evidenţelor, iar unii reprezentanţi ai Tea Party au postat masaje, precum la Cincinnati, în care deplângeau “sinuciderea întregii naţiuni” sau, ca în Ohio, în care vorbeau despre trecerea “în câteva luni a ţării la socialism”!

Aceste reacţii, dincolo de frustrarea celor ce considerau aceste alegeri ca şansa ieşirii definitive a Americii din era Roosevelt, probează substanţa ideologică a realegeri lui Obama. Dacă în 2008 victoria lui Obama era considerată istorică mai ales datorită originii sale afro-americane, în 2012 victoria sa este o indiscutabilă reuşită ideologică. Dincolo de echilibristica şi compromisurile pe care le-a făcut preşedintele american, mai ales în ultimi doi ani de mandat, după alegerile congresionale din 2010 când republicanii preluau controlul Camerei Reprezentanţilor, majoritatea americanilor au transmis un mesaj clar legat de direcţia pe care ar trebui să o ia America.

Nu doar republicanii au fost nemulţumiţi de rezultatele primului mandat al lui Obama, ci şi ceea ce s-ar putea numi aripa stânga a democraţilor, pentru care cedările preşedintelui american în faţa intereselor Wall Street-ului şi ale marilor companii multinaţionale au fost prea mari. Cu toate acestea, majoritatea acestora au continuat să voteze Obama. şi orice ar spune critici de la stânga lui Obama, Obamacare – reforma sistemului de asigurării de sănătate atât de criticată de extrema dreaptă americană în frunte cu Paul Ryan, candidatul la vicepreşedinţie al republicanilor – a fost validată prin alegeri. Or, o astfel de reformă nu a fost dusă până la capăt nici de Roosevelt, nici de Bill Clinton, care, la vreme lor, au încercat reforme asemănătoare. După aceste alegeri la republicani, după ce au mizat pe radicalismul economic şi au acceptat supremaţia ideologică a Tea Party, a venit momentul reevaluării ideologice şi adaptării la o societate americană pentru care democraţia este cel puţin la fel de importantă precum capitalismul. Pentru republicani o serie de victorii locale împotriva unor reprezentanţi ai aripii conservator-religioase, care, de asemenea, a impus linia partidului în ultimii ani, vor avea consecinţe. Todd Akin, bărbatul pentru care “corpul femeii se închide în caz de viol” precum şi ultraconservatorii Richard Murdock sau Scott Brown au fost învinşi de reprezentante ale aripii de stânga a democraţilor precum profesoara de la Harvard Elizabeth Warren sau Tammy Baldwin, prima senatoare care şi-a afirmat deschis lesbianismul.

Nu lui Obama i se poate reproşa fractura care desparte astăzi America de o manieră atât de brutală, ci republicanilor, care au încercat de la Reagan încoace să întoarcă prin orice mijloace lumea acolo unde se afla înainte de Marea Criză. Pentru Obama, acest al doilea mandat este unul esenţial, căci nu are decât patru ani pentru a-şi realiza promisiunile neonorate, mai ales pe plan economic, dar şi în politica internaţională, dar şi pentru a pregăti America pentru încă un preşedinte democrat. Şi, cu o Cameră a Reprezentanţilor ce îi rămâ­ne ostilă, va avea destul de multe dificultăţi.