Goodbye, America?

<--

Ca mine erau toţi atunci în generaţia mea. Să iubeşti America nu era discutabil, era o parte a fiinţei umane neatinsă de nici o boală a sufletului. Primii paşi pe care i-am făcut în aerul cald şi umed al Washingtonului mi-au confirmat ceea ce simţeam, de la distanţă, despre ţara asta. Era prima ţară cu vameşi zâmbitori (ehei, încă nu ştiau de 11 septembrie) şi care nu păreau nişte torţionari reciclaţi, ca la noi. Prima ţară în care totul mergea repede, de la ştampila de intrare pe paşaport, la autobuzul care mă ducea spre căminul studenţesc (nu, nici o legătura de confort cu unul din Regie) în care aveam să stau. Prima ţară în care am auzit focuri de armă pe stradă (m-am speriat puţin, dar mai ales am simţit o emoţie electrică: deci şi asta înseamnă libertatea. ..!).

Între mine şi comunism erau pe atunci doar 3 ani. Lăsasem în urmă o ţară guvernată de un premier obtuz şi speriat ca în timpul mandatului său s-au putea întampla ceva, orice. În jurul ţării mele, lumea cea mică a Europei de Est înflorea. Cehia, Ungaria, Polonia, toate aveau deja guverne reformiste, care vindeau tot şi deschideau toate uşile. Şi luau distanţă de noi (nerecuperată nici până azi, în ciuda crizei!). La Bucureşti, generalii şi neo-nomenclaturiştii puneau la cale primele fraude pe scară largă, la Bancorex, după ce păcăliseră România cu democraţia originală, în fapt o oligarhie în care mai intrau şi câţiva premianţi. Iar eu, copilul Ligii Studenţilor, învăţam la Washington cum să faci televiziune modernă: cum să găseşti finanţare (De la bancă? Cum adică? era mirarea mea), cum să te asiguri că redactorii tăi au libertate şi probitate, cum să câştigi independenţa în care ideile lumii moderne să se poată exprima.

Piaţă + Libertate = Love. Asta era mantra atunci.

Adăugaţi 20 de ani. Libertatea e un ziar de cancan. Piaţa liberă e batjocura preferată a tuturor perdanţilor din orice regim, care-şi caută scuze. Iar dragostea, inclusiv cea de ţară, e de vânzare. Suntem cu toţii pe o centură imaginară, unde ne vindem mintea, votul şi sufletul cui ne dă mai mult. Mai mult din ce n-am reuşit să obţinem singuri: ulei, zahăr, funcţii şi dregătorii.

Iar între timp, America a devenit ţinta favorită a urii copiilor sau nepoţilor celor care altă dată o iubeau. După 20 de ani de efort, generaţia care visa la America a înţeles, în sfârşit, că nu poate să-i replice performanţele. Cel puţin nu continuând să fie ea însăşi. “Lasă-mă să te las” nu poate fi ideologia care să te ducă la construcţia de nave spaţiale şi medicamente împotriva diabetului. Nu putem renunţa la noi înşine, iar noi înşine n-o să avem niciodata ranch-ul de la Southfork din Dallas. Sau dacă îl avem, aparţine unui şmecher local din Slobozia. Cu greu un model de urmat. Şi mai scârbos.

Şi-atunci, ce e de făcut? Ştiu doar ce-au făcut cei mai mulţi dintre români: şi-au transformat complexele de inferioritate în unele de superioritate. Freud (neamţul naibii!) poate explica mai bine fenomenul. Ştim doar că net-ul românesc ne livrează direct rezultatele, sub forma noilor legende urbane: “americanii sunt proşti, ei şi-au bombardat singuri New York-ul, tot ei ne sug sângele cu multinaţionalele, care cară profitul afară şi ne lasă săraci. Ba se mai baga şi-n treburile noastre!”. Luaţi anti-semitismul de acum 100 de ani şi schimbaţi cuvântul “evreu” cu “american”. E acelaşi mecanism al urii. Zeul de ieri s-a transformat în diavolul de azi. Avem nevoie de el să-i cerem explicaţii, să-l certăm, să-l luăm la bătaie, în capul nostru, pentru tot ce nu ne-a ieşit.

Pentru că noi nu putem fi niciodată vinovaţi. Asta cere forţă şi introspecţie. N-avem timp. Şi oricum sunt prea multe talk-show-uri care ne fac acest serviciu gratuit. Prea mulţi idoli care ne întind cârja vorbelor, cu care ne ridicăm în fiecare seară, ca într-un miracol contra-făcut, doar ca să ne prăbuşim înapoi în viaţa noastră, în fiecare dimineaţă.

Mai e cineva care să mai iubească America? Doar cei care n-au iubit-o pentru că-şi doreau maşinile, banii, hamburgerii şi blugii ei. Doar cei care au citit Constituţia ei ca şi cum i-ar privi personal. Doar cei care cred că individul nu poate fi înşeuat şi călărit de reprezentanţii aşa ziselor mase. Doar cei care ar sta flămânzi doar ca să-şi păstreze liberul arbitru.

Arbitru, da. Îl ştiţi. E ăla îmbrăcat în negru cu alb şi care nu poate fi convins niciodată să vină să fluiere un blat la meciul cu Steaua.

About this publication