The Second Coming

<--

Barack Obama nu este Iisus Hristos, dar, nu mai departe de acum patru ani, era un cvasi-profet al politicii americane. Concetăţenii lui, “the people”-ul de luni, l-au pus în acea icoană imaginară, creată şi servită de nişte genii ai marketingului politic. Când au văzut că omul e om fără majuscule, oamenii s-au supărat. Aşa că au votat cu Mitt Romney. Dar numai cât să îl dojenească pe Obama. Pe urmă, când a câştigat alegerile, s-au bucurat din nou şi au văzut “a doua venire” la orizont.

Barack Obama nu a mai reuşit să emoţioneze luni, în discursul lui de învestitură. Spre binele său, de aşteptat nu s-a prea aşteptat nimeni la aşa ceva. Istoria celorlalţi 15 preşedinţi cu două mandate consecutive a dovedit că nu este posibil. A putut, însă, să ţină un discurs plin de simboluri, să vorbească foarte clar şi răspicat despre ţări şi politici, fără a le numi şi fără a politiza un eveniment profund emoţional pentru cei 800.000 de oameni prezenţi. O lecţie de care numai Bill Clinton era în stare. Şi dacă te-ai fi uitat la toate cadrele cu mulţimea, vedeai că cei 800.000 de americani prezenţi erau la o slujbă.

La împlinirea a 150 de ani de la abolirea sclaviei, la 50 de ani de la celebrul Marş către Washington al lui Martin Luther King Jr., Barack Obama şi invitaţii lui la ceremonie au vorbit lumii despre valorile libertăţii, egalităţii, dar şi despre unitate.

Pe scenă, în faţa Capitoliului, din spatele unui strat gros de geam antiglonţ, a stat un om care încă e un mesia pentru anumiţi oameni şi care a ţinut un discurs pentru “the people”.

Finalul războiului din Afganistan, relansarea economiei SUA, tăierea deficitului, reforma istorică a sănătăţii, încălzirea globală şi industria verde, pacea ca soluţie la conflicte, apropierea de adversarii din toate părţile lumii pentru a găsi puncte şi beneficii comune, egalitatea de gen, de orientare sexuală – acesta a fost discursul lui Obama, “miezul” unui spectacol cu vedete, cu artişti, cu dive şi activişti, cu poporul şi cu cei 1% la un loc.

Deşi aşteptările sunt, de regulă, mici de la un “lame duck”, Barack Obama nu va avea nici pe departe un al doilea mandat liniştit. Îl începe cu o nouă reformă – chiar mai sensibilă decât ce a ajuns să fie cunoscut drept “Obamacare”. Asigurarea ca asigurarea medicală, dar adevărata luptă a mandatelor sale se va da pe arme.

Pe Obama îl mai aşteaptă Congresul, acest copil la pubertate, rebel şi răsfăţat, al politicii americane, cu care va reîncepe cearta pe probleme economice, tot de pe marginea unei prăpastii fiscale. Are şi o promisiune restantă – reforma imigraţiei pe care o prorocea în prima campanie prezidenţială şi pe care a reluat-o în cea de-a doua.

La fel ca de la profetul din 2009, sunt aşteptări mari şi de la preşedintele din 2013.

Cu excepţia unor crize internaţionale, e greu de crezut că cel de-al 44-lea preşedinte american va fi unul al politicii externe. Zilele reale de mandat sunt puţine. În doi ani, începe o nouă campanie prezidenţială şi toată discuţia va fi numai despre politică, nu despre politici.

Deocamdată, rămânem cu playlist-ul de inaugurare al lui Barack Obama. Pentru că până şi o slujbă politică are nevoie de muzică.