Un mare medic italian, chemat la căpătâiul unui bolnav, la început de secol XX a măsrturisit că nu ştie de ce boală suferea pacientul. În acel moment, gazda a izbucnit: „doar vă plătesc mulţi bani pentru ceea ce ştiţi, şi nu pentru ce nu ştiţi!”. Reacţia medicului a fost rapidă şi corectă: „Doamnă, mă plătiţi cu mult pentru ceea ce ştiu, e adevărat, dar dacă ar fi să mă plătiţi pentru tot ceea ce nu ştiu, nu v-ar ajunge tot aurul din lume!”
De aceea, trebuie să atragem atenţia de la început asupra limitelor acestui text: el nu este o fotografie – adică, reproducerea exactă a relaţiilor româno – americane pentru perioada mandatului prezidenţial al lui Barack Obama. Mai mult, multe dintre faptele acestei relaţii sunt ascunse ochilor curioşilor, deoarece mecanismele puterii de stat nu pot fi transparentizate decât într-o măsură limitată.
Astfel, orice text va consta de fapt în viziunea autorului asupra acestei relaţii politice; o anumită doză de subiectivism nu poate fi exclusă, iar pentru limitarea acesteia ar fi necesare cel puţin câteva conversaţii ale autorului cu principalii protagonişti ai acestui binom, ceea ce nu s-a putut încă; dar, mărite cititorule, te asigur de întreaga mea bună credinţă.
Discursul preşedintelui Obama
Preşedintele Obama s-a adresat de curând naţiunii americane, în acel cadru specific statului de peste ocean: spectaculos, dar previzibil, cu referinţe obligatorii la anumite teme, de la arme la securitatea socială, de la deficitul bugetar la valorile americane – trebuie să ne obişnuim să înţelegem că pentru anumite ţări deficitul bugetar este o valoare a naţiunii, iar cele mai bune exemple în acest sens le avem în Grecia şi Italia.
Discursul, pe larg, poate fi urmărit mai jos, iar întreaga documentaţie ce a stat la baza discursului poate fi decărcată – evident, într-o formă concisă – de aici. Practic, cine doreşte să critice, are această posibilitate, şi are şi de unde să se informeze, pentru a găsi cea mai bună muniţie asupra autorului.
Cu toate acestea, nu ne vom concentra atenţia asupra acestui discurs, deoarece el a fost doar o primă acţiune din calendarul ultimilor 4 ani de mandat prezidenţial, care trebuie cumva să îi asigure locul în istorie, deoarece legea inflexibilă a puterii spune că nu este important să fii amintit în cărţile de istorie, ci este esenţial cum te fixează acestea.
Totuşi, el trebuie înţeles ca parte a unui proiect propriu: „Me, Barack Obama, President of The United States of America”. Aici se cuvine să facem o precizare: fiecare stat îşi cunoaşte limitele puterii, iar conducătorii acestora, mai mult decât alţii, deoarece un întreg sistem de comandă politică, administrativă şi militară raportează zilnic ce s-a făcut bine, unde sunt neajunsuri şi unde apar obstacole externe.
De asemenea, mai trebuie să notăm un alt fapt: în momentul în care o persoană începe marea ascensiunea pentru poziţia supremă într-un stat, ea va cunoaşte foarte bine că, în lipsa unor rezultate pozitive, va fi eliminat fără milă din orice poziţie ocupată, iar locul său va fi ocupat de orice alt candidat mai eficace în atingerea acelor scopuri ce sunt de expresie a interesului naţional obiectivat prin decizii politice de vârf.
Aceasta este o lege care nu cunoaşte excepţii. Totuşi, problema apare relativ la dimensiunea şi forţa unui stat.
Cu cât statul este mai mic, dar cu rezultate mai bune, cu atât forţa sa va creşte, iar prestigiul conducătorilor lor va spori şi el.
În acest context, quod licet Iovis, not licet bovis – ce se permite unei mari puteri nu i se permite unui stat slab, iar dacă marea putere nu are permisiunea pentru un anumit tip de comportament, nu va fi un capăt de lume, deoarece şi-o poate acorda singură, de multe ori – sau o va negocia cu alte mari puteri.
Caracteristicile politicii interne americane
De aceea, pentru a înţelege politica preşedinţilor SUA în orice zonă a globului trebuie să înţelegem aceste legi străvechi, dar şi faptul că politica internă americană este una cu specificităţi diferite de a oricărei ţări din Europa sau Asia. Presiunea internă a diferitelor grupuri de lobby, comitete active şi cetăţeni care ies în stradă dacă este nevoie pentru apărarea intereselor lor – toate acestea concură la îngustarea marjei de manevră a preşedintelui american.
Evident, aceste lucruri sunt cunoscute, dar de multe ori sunt uitate; omul de la Casa Albă nu este atotputernic, aşa cum o prezintă media, dar nici singur nu este: în acest sens, el este nevoit să ia decizii rapide, care să aibă o rată mare de succes – altfel, nu va avea parte de realegere. Iar media pune uneori paie pe foc, relevând lucruri pe care nu şi le-ar dori dezvăluite, care îi ştirbesc o bună parte din capacităţile sale administrative. O ultimă caracteristică a activităţii oricărui preşedinte american este legată de zonele geografice: cu excepţia câtorva state cu adevărat importante, el este nevoit să gândească în termeni zonali – deoarece nu are timpul necesar să cunoască cât mai multe despre toate statele lumii – care sunt astăzi peste 200.
Lipsa centrelor de cercetare a marilor puteri ale lumii
România, oricât ne-am amăgi, este importantă geopolitic, dar nu este cel mai important stat al zonei: interesele Rusiei sunt mai temeinic analizate de zecile de think-thank-uri şi agenţii americane, iar Bucureştiul nu va putea avea niciodată aceeaşi influenţă în sfera internaţională pe care o are Moscova. Ne place sau nu, se sună mai frecvent – de la anumite nivele ale Washington-ului – la Moscova, indiferent de oră şi în ciuda celor cel puţin 8 ore dintre cele două capitale.
Şi aici apare un paradox: cei doi giganţi geopolitici se cunosc şi se respectă, uneori colaborează, dar, pe fond, au scopuri diferite prin esenţă, iar nu prin natură, ceea ce le obliga la mişcări diferite în interiorul oricărui areal geopolitic s-ar înfrunta: una este o putere talassocratică, cealaltă telurică, iar cele două medii au forme de manifestare prin esenţă diferite.
Totuşi, în seria de gafe pe care România le face în relaţia cu SUA – ca de altfel cu aproape toate marile puteri – cea mai importantă, în opinia noastră, este faptul că nu dezvoltă grupuri de analiză dedicată studiilor americane.
Astfel, trebuie să relevăm că la noi nu există acele centre de cercetare puternice, care să analizeze temeinic fiecare mare putere în parte. Pe de-o parte, pentru că nu se doreşte formarea unor specialişti ai acestor spaţii, iar pe de altă parte, pentru că atunci când un astfel de specialist apare, el este atras de banii institutelor de cercetare din vest şi un creier se pierde, iar cu el, o bună parte din expertiză.
Cum am putea interpreta astăzi faptul că nu există un singur centru puternic de studii asupra problematicilor SUA, de unde să poată fi selectaţi apoi viitori diplomaţi de valoare?
Unde sunt apoi centrele de cercetare serioasă a Chinei, marea putere în afirmare? Doar este ştiut că cine nu studiază azi puterile în ascensiune, mâine va fi nevoit să se rezume doar la traduceri din ţările unde această lege nu a fost încălcată.
Din nou, deoarece suntem în zona de sud: unde este acel centru de cercetare puternic care să analizeze geopolitica spaţiului cuprins între Caucaz, Suez şi Brindisi? Or, unde este centrul de cercetare – cu rezultate reale – care să studieze geopolitica Rusiei, cea mai mare forţă din zona noastră? Chiar putem crede că ignoranţa ne va fi de folos?
Universităţile noastre creează centre de studii europene, dar nu prea au clar în minte ce este Europa, dar despre geopolitica Germaniei şi a Marii Britanii nu se vorbeşte nimic. Franţa rămâne doar o amintire a cărţilor lui Dumas şi Feval, iar care sunt interesele Austriei sau Italiei rămân o necunoscută. De ce peninsula Scandinavă este importantă nu avem clar în minte, pentru că resursele educaţiei româneşti sunt mai bine acaparate de diferite grupări din univeristăţi, iar ministerul de resort nu înţelege că joacă un rol deosebit în formarea de elite pentru naţiune, care va trebui să performeze într-un sat global foarte activ.
Astfel, nu putem înţelege de ce Brazilia nu beneficiază de atenţia universitarilor români la nivelul necesar, de ce statele arabe sunt abandonate iar Asia de Sud-Est aproape că nu există pe harta intereselor noastre. Iar dacă argumentul distanţei poate să îi auto-amăgească pe decidenţii zilei de azi, vecinii noştri nu beneficiază de atenţia meritată – iar acest lucru se face cu consecinţe grave pentru viitor.
Ministerele noastre cu interese în aceste spaţii nu ajută deloc acest proiect; în alte ţări studiul marilor puteri se face prin centre de cercetare puternice – la nivel de excepţie în zona noastră în Rusia, din nou, şi – foarte importat – în Polonia. Acolo însă prezenţa puterii de stat este reală – am participat în ambele ţări la evenimente organizate de centrele de cercetare ale acestora – iar prezenţa specialiştilor din cadrul ministerelor de externe era un factor cotidian.
De aceea, trebuie să înţelegem că ţara noastră trebuie să vină cu ceva mai mult decât o face acum, dacă doreşte să fie pe masa de lucru a marilor puteri. Ele sunt suficient de puternice să ne decidă şi nouă viitorul, iar pentru a preîntâmpina orice eveniment negativ, singura noastră posibilitate de a ne câştiga respectul real al acestora se face prin respect faţă de obligaţiile asumate şi prin educaţie:
Chiar dacă uneori nu putem gândi Germania sau Africa de Sud în întregime, respectarea obligaţiilor asumate ne va ajuta să fim cunoscuţi şi apreciaţi.
Politicienii de la Bucureşti se consideră gestionari de bodegi
Astfel, preşedintele Obama are pe masă în ultimele luni – când le are – rapoartele negative asupra ţării noastre realizate de diplomaţii americani din Departamentul de Stat şi din cadrul ambasadei SUA din Bucureşti. Este acest lucru liniştitor? Fără îndoială, nu. Corelativul nu există, deoarece munca diplomaţilor români din SUA, de la ONU sau din alte zone importante este anihilată de prestaţiile „mai mult decât penibile” ale diferiţor miniştri sau aşa-zişi politicieni de la Bucureşti, care se consideră probabil gestionari de bodegi, iar nu de interese ale unui stat.
Mai mult, războiul intern de la Bucureşti a ajuns să aibă ca ţintă directă SUA. Stimaţi zevzeci, ar fi bine să vă gândiţi de 30 de ori înainte de a profera cuvinte defăimătoare la adresa ţărilor care conteaza pe lumea aceasta cu adevărat. Dacă doriţi, vă fac eu lista primelor 5 ţări: SUA, Rusia, China, Germania şi / sau Marea Britanie. Asta, pentru că fiecare din aceste ţări are puterea de a pedepsi gurile proaste, şi uneori am surprins păreri de rău în zona celor ce înţeleg relaţiile internaţionale că aceste 5 ţări nu fac acest lucru (mai repede).
În consecinţă, preşedintele Obama are timp şi pentru România, sub aspectul analizei întregii zone. Cu siguranţă însă că în discuţiile pe care le are cu diferiţi lideri ai altor mari state, uneori şi numele ţării noastre mai apare în discuţii. Dar să nu ne amăgim: percepţiile sale sunt influenţate mai mult de percepţiile diplomaţilor americani la Bucureşti decât de diferitele think-thankuri de pe Coasta de Est.
Preşedintele american are în aceşti 4 ani mai multe planuri de acţiune pe care şi le-a asumat – evident că îşi doreşte o lume mai bună, dar aceasta trebuie să ajungă la acea stare de bine din care SUA să obţină cele mai importante beneficii. Fiecare stat are acelaşi calcul, iar aceasta nu este cinism: fiecare ţară îşi doreşte mai întâi binele său, iar în limitele posibile, şi la alte state care o interesează.
Or, la Washington de mai mulţi ani sună alarma deficitului bugetar uriaş – slavă Domnului că nu suntem în zona euro, să simţim şi mai tare presiunea războiului monetar / valutar dat ca sigur pentru acest an. Iar aici nu sunt iluzii: dacă SUA mai strănută o dată, precum în 2007, rezultatele vor fi atât de devastatoare, încât ani întregi fiecare stat va căuta să-şi refacă măcar 75% din potenţialul economic.
Preşedintele Obama va fi mai concentrat ca oricând – dar cu viziunea specifică puterii nr. 1 a planetei – asupra chestiunilor bugetare. Această problemă nu este însă doar internă a Americii, deoarece SUA contează foarte mult pe plan global, şi niciunul dintre statele care îi contestă hegemonia nu poate încă să plătească nota de plată a acestei posibile prăbuşiri.
Soluţii pentru România în relaţia cu SUA
România aici nu are decât o singură opţiune în relaţia sa cu SUA: să se dezvolte economic, prin muncă corectă şi îndârjită, şi mai ales să reduca fiscalitatea. Să înceapă să îşi elimine de pe scenă aşa-zişii politicieni care nu sunt slobozi la gură, ci doar simpli cretini – analfabeţi politic, să îşi respecte obligaţiile din acrodurile internaţionale, şi să pregătească o nouă generaţie de lideri politici, capabili să înţeleagă corect ecuaţia acestor 5 mari puteri.
De aceea, aş pune o întrebare retorică: de ce, dintre toţi cei care au veleităţi pentru poziţii cu adevărat înalte în statul nostru, singurul om care şi-a prezentat în scris opiniile asupra ultimului discurs de substanţă a preşedintelui american a fost dl. Mircea Geoană?
Oare ceilalţi cred că de pe Potomac nu se vede această lipsă de viziune strategică?
Totul se vede, şi totul se poate înţelege, dar nu totul poate fi acceptat – a venit momentul ca mediul politic de la noi, atât de degradat – să îşi înveţe limitele, altfel, dacă nu de la Berlin sau Beijing, atunci cu siguranţă de la Washington sau Moscova vor veni fulgere rapide, dar eficiente – iar ţara noastră va suferi mai mult decât îi este necesar.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.