Out of Invisible Space

<--

Credeam că pe Barack Obama, colegul nostru întru democraţie, l-a bătut Julian Assange, dar se pare că nu e aşa. La urma urmei, WikiLeaks nu a făcut decât să desecretizeze documente pitite prin firide şi unghere, cu relevanţă pentru politica înţeleasă ca militărie şi diplomaţie, adică rămânând la nivelul cancelariilor şi oficii-lor. Bună şi asemenea acţiune, aflată, de fapt, în perfectă armonie cu clamarea nevoilor de transparenţă şi de destrămare a frontierelor comunicaţionale cu care tradiţia ne-a obişnuit. Dar ceea ce a comunicat pe seama faimoasei democraţii americane – campioană a democraţiilor în întreaga lume, cum ştiam – Edward Snowden este mult mai radical în privinţa deconstruirii imaginii campioanei democraţiei universale. Conform acestui tânăr de treizeci de ani, administraţia Obama foloseşte din plin programe de supraveghere a internetului şi telecomunicaţiilor. Impactul acestora asupra individului întrece cu mult lămurirea modului în care deciziile politice se iau, aşa cum rezultă aceasta din masa documentară adusă în atenţie de WikiLeaks. Suntem în prezenţa unei utopii negre care, din păcate, a devenit deja realitate. Faţa neagră a globalizării îşi face simţită prezenţa: vrei acces la comunicaţii? Intri automat în mecanismele fabricării de dosare pe seama ta, indiferent dacă eşti un pericol public ori o biată gospodină dornică să afle ce-i mai fac aparţinătorii de peste mări şi ţări.

Veştile nu vin însă singure. Facebook anunţă că, începând din 2012, dintr-o eroare tehnică, a permis scurgerea de informaţii confidenţiale despre utilizatorii săi, făcându-le accesibile unor terţi în cazul unui număr de 1,1 miliarde de inşi. Faptul arată nu numai vulnerabilitatea noilor tehnologii, oricât ar fi de utile, de amuzante şi, totodată, de avansate, ci şi diferenţele care se dovedesc infinitezimale între eroarea tehnică şi expunerea la manipulări controlată politic ori poliţienesc. Chiar dacă Facebook nu a dorit în vreun fel – din câte declară respondenţii de această reţea de socializare – ca defecţiunea respectivă să se producă, aceiaşi declară că în al doilea semestru al anului trecut reţeaua a primit între 9 şi 10 mii de cereri de informaţii despre utilizatori din partea autorităţilor americane. Ele vizau între 18 şi 19 mii de conturi, şi asta numai în a doua parte a anului trecut. Facebook nu a socotit nici necesar, nici util să precizeze câte dintre aceste cereri au primit răspunsul aşteptat, dar nu mi se pare credibil ca siteul să fi respins jumătate sau mai mult dintre ele, ci mai degrabă doar solicitările neglijabile, pentru suspiciune de delicte minore. Nu mi s-ar părea greu de crezut ca trei sferturi din aşteptările autorităţilor să fi fost satisfăcute. Chiar să fi fost numai jumătate din ele în această situaţie, între 9 şi 10 mii de furnizări de date tot trebuie să fi fost.

Nu trebuie crezut însă, în ciuda interpelărilor germane la adresa administraţiei Obama şi a preşedintelui american însuşi, că numai americanii au asemenea preocupări stăruitoare, în virtutea faptului că sunt hegemonul lumii unipolare în care trăim momentan. Aliaţii lor, supuşii majestăţii sale britanice, împărtăşesc această nevoie de a intra pe hornul caselor în căminele oamenilor. Altă noutate de ultimă oră este aceea că serviciile secrete din insulele de dincolo de Canalul Mânecii colectează la greu cantităţi imense de informaţii selectate din e-mailuri, de pe Facebook, de pe motoarele de căutare pe internet şi, fireşte, din apelurile telefonice. Sfera vizată este… globală, întreaga lume intrând în atenţia şi sub monitorizarea britanicilor. Ei trimit, de altfel, recolta şi partenerilor americani.

Ceea ce rezultă de aici este, pe de o parte, că era diferenţelor dintre viaţa privată şi cea publică a dispărut, estomparea acestora prin acţiuni intruzive – perfect legale în unele cazuri, în aşteptarea unor corecturi legislative care să le facă astfel, în altele, ori motivând „scurgerile“ prin neglijenţe şi defecţiuni tehnice – atingând cote tot mai înalte şi mai rafinate. Pe de altă parte, cred că putem începe să vorbim de un nou tip de imperialism şi de colonialism, mai subtil şi mai insidios, întemeiat pe supravegherea permanentă a lumii, de la cel mai neînsemnat individ până la mari construcţii instituţionale, statale ori supra-naţionale, în numele unei nevoi de securitate colectivă care nu este întotdeauna invocată la cota ei reală, ci supralicitată, nu o dată, pentru justificarea unei utilizări abuzive a mijloacelor de supraveghere. Conceptul de putere în reţea, ca şi cel de libertate personală vor trebui cât mai curând amendate şi corectate în faţa acestor evoluţii, oazele libertăţii omului restrângându se tot mai mult în faţa noului hegemonism informaţional care, pus în slujba unui anume Occident, poate tinde să devină un hegemonism pro-occidentalist restrictiv, redus doar la interpretarea lui standard, din centrele de putere.

România este un stat pro-occidental prin proprie alegere, ca şi prin opţiunea sa civilizaţională din vremea paşoptiştilor. Dar nu este, necesarmente, şi un stat compatibil şi asimilabil tuturor evoluţiilor din SUA ori Marea Britanie. Chiar şi atunci când este vorba despre modelele sale europene, diferitele opţiuni posibile, argumentate în ultimele două secole în mod diferit şi cu înrâurire fluctuantă şi concurenţială, când franceză, când germană, sunt de dezbătut, argumentat şi conciliat cu o istorie nu lipsită de asperităţi. Noile revelaţii despre activitatea de recoltare de informaţii transatlantică nu ar trebui să rămână fără ecouri, chiar dacă ţara noastră se află în parteneriat strategic cu SUA şi chiar dacă suntem membri deplini ai NATO.