Mubarak Is Not Dead

<--

Îngrijorarea Statelor Unite nu e o simplă formulă diplomatică: Egiptul şi Turcia sunt cele două state-pilon ale politicii americane în Orientul Mijlociu (nu punem la socoteală Israelul, care intră într-o altă definiţie, nici Arabia Saudită).

Egiptul tocmai a fost teatrul unei lovituri de stat militare. A recunoscut-o până şi ministrul de Externe turc, Ahmet Davutoğlu. Nu pot s-o recunoască explicit Statele Unite, fie şi pentru că ar însemna să taie stipendiile acordate Armatei. Legea americană interzice ajutoarele către o ţară în care la putere se află lideri rezultaţi dintr-o lovitură de stat. Iar pentru 2013 – aşa cum a anunţat secretarul de stat John Kerry, la întâlnirea de la Cairo, din martie, cu ministrul Apărării, generalul Abdul Fatah Saeed Hussein Khalil al-Sisi – americanii au pregătit armatei egiptene 1,3 miliarde dolari.

Între timp, s-a întâmplat lovitura de stat. Preşedintele ales, Muhammad Mursi, a fost arestat. După două săptămâni de declaraţii circumspecte, americanii – susţinând demersul Germaniei – cer eliberarea lui Mursi. În felul acesta, una dintre dovezile cele mai bătătoare la ochi ale loviturii de stat s-ar putea pune între paranteze.

Egiptul e la limita colapsului economic, iar ajutorul american oferit Armatei poate fi un balon de oxigen. Atlminteri, reluarea negocierilor cu Fondul Monetar Internaţional (al cărui împrumut înseamnă o lungă politică de austeritate) ar ţine oamenii în stradă.

Debarcarea preşedintelui Mursi este văzută la Washington ca o a treia etapă a procesului revolutionar. (Prima – debarcarea lui Mubarak, a doua – tranziţia spre alegeri libere). Să ne amintim însă că revoluţia egipteană a pornit la sfîrşitul lui ianuarie 2011 cu debarcarea lui Mubarak şi sub două lozinci: 1) ”Pâine, libertate şi justiţie socială”; 2) ”Poporul cere căderea regimului”. Dar balaurul numit ”nizam” (sensul cuvântului e mai larg decât ”regim”, ar fi sinonim cu ”sistem”) avea trei capete: dictatorul Mubarak, camarila acestuia şi Armata.

Astăzi, Armata a revenit în forţă la conducerea ţării (al cărei control l-a avut în permanenţă, dar – ironia istoriei! – armata controlează acum şi strada, acea parte a străzii care i-a cerut ajutorul împotriva lui Mursi şi a Fraţilor săi Musulmani. De cealaltă parte a străzii stau câştigătorii alegerilor, care se consideră furaţi şi trădaţi. Cu aceste două imense grupări faţă în faţă, scânteia războiului civil e oricând gata să se aprindă în vâlvătăi.

Statele Unite nu-şi permit să-şi declare susţinerea făţişă pentru o parte sau alta. Prin generalul Al-Sisi, armata egipteană le este, oricum, adânc recunoscătoare.

Poate că n-ar fi lipsită de interes o scurtă istorie a ajutoarelor militare substanţiale pe care americanii le varsă, de peste trei decenii, Israelului (aproximativ 3 miliarde de dolari pe an) şi Egiptului. Povestea a început în 1979, odată cu tratatul de pace semnat între Israel şi Egipt. Atunci, Israelul a acceptat să părăsească peninsula Sinai, cu tot cu rezervele sale de ţitei, cerând însă SUA o compensaţie pe termen lung.

La rândul său, Egiptul trebuia recompensat pentru acest demers istoric care construia un pivot de stabilitate în zonă. Căderea lui Mubarak, principalul aliat arab al Americii, n-a fost deloc o veste bună pentru Israel. (Nici pentru un alt aliat al SUA, Arabia Saudită – regele Abdullah cerându-i atunci imperativ preşedintelui Obama să nu-l umilească pe Mubarak, prin declaraţiile sale de simpatie pentru cei din Piaţa Tahrir). De altfel, după instalarea lui Mursi în funcţia de preşedinte, premeierul Netanyahu i-a trimis aceluia o epistolă, în care amintea, în esenţă, un singur lucru – tratatul de pace din 1979.

Între război civil şi dictatură militară, promisele alegeri democratice din Egipt nu vor aduce – nu imediat – nici pâine, nici libertate, nici justiţie socială.

About this publication