Egypt and the Failure of American Diplomacy

<--

Pe 4 iunie 2009, Barack Obama propunea, într-un discurs văzut atunci drept istoric, mai ales că noul lider american emana speranţa schimbării nu doar în America, ci şi oriunde în lume, un nou început în relaţiile dintre lumea musulmană şi Occident.

Propunerea venea în contextul vidului de imagine al Washingtonului în aria amintită, generat de precedenta administraţie „războinică” a republicanului George W. Bush. Patru ani mai târziu, în aceeaşi piaţă de lângă Universitatea din Cairo unde Obama îşi ţinuse discursul-eveniment, forţele armate egiptene deschideau focul în plin, ucigând peste 600 de persoane, potrivit unui bilanţ încă nefinalizat al celei mai negre zile din istoria recentă a celei mai populate ţări arabe.

Nu numai că noul început a întârziat să apară, aşa cum şi mult trâmbiţata resetare a relaţiei cu Rusia nu a mai avut loc şi nici nu sunt şanse să se producă prea devreme, dar administraţia Obama pare să se cufunde în acelaşi hău de resentiment din cauza politicii confruntaţionale de care Casa Albă nu s-a dezis, în pofida unor încercări anemice de a se rupe de precedesorul republican. Iar neputinţa Statelor Unite de a ieşi din acest tipar se vede cu ochiul liber în Egipt.

Washingtonul nu a ştiut de la bun început, încă din iarna „Primăverii Egiptene” care l-a răsturnat de la putere pe Hosni Mubarak, cum să abordeze Egiptul şi de aici multitudinea de mesaje şovăielnice lansate înspre Cairo. Egiptul era un teren mult prea sensibil pentru americani în condiţiile în care reprezenta şi (poate) mai reprezintă contraponderea regională a Iranului şi se plia pe politicile americane privind statul evreu.

Dincolo de poziţia incertă din timpul revoltelor de la Cairo din iarna lui 2010-2011, americanii au emis în continuare mesaje disparate către ambele tabere din Egipt, islamiştii şi liberalii. S-au opus înlăturării lui Mohammed Mursi, primul preşedinte egiptean ales democratic din ultimele cinci decenii, tocmai pentru a nu delegitima scrutinul desfăşurat liber şi da un exemplu negativ şi crea un precedent într-o regiune în care Primăvara Arabă a lăsat în urmă multă instabilitate.

După 3 iulie, Casa Albă s-a dat peste cap să răspundă la întebarea dacă la Cairo a avut loc o lovitură de stat militară. Nu a spus-o niciodată răspicat de teamă să nu se înstrăineze şi mai mult de armata egipteană ai cărei generali, în bună măsură, sunt rodul ajutorului militar dat de Washington Egiptului din vremea lui Mubarak.

După masacrul de miercuri, SUA au condamnat acţiunea armatei, dar nu a pomenit nimic despre suspendarea ajutorului anual de 1,5 miliarde de dolari dat Egiptului, o sumă deloc de neglijat pentru o ţară şubrezită economic şi, în consecinţă, o pârghie de presiune eficientă pentru Washington. Peste ocean, mulţi încep să ridice vocea şi să ceară Casei Albe să adopte o poziţie tranşantă.

Să te rezumi la a condamna moartea a peste 600 de oameni, după ce ai trecut cu vederea o lovitură de stat, subminează dacă nu chiar anulează campania în favoarea democraţiei care a stat şi în spatele conflictelor recente începute de SUA în lumea musulmană. Prin lipsa unei atitudini categorice, Washingtonul nu face decât să adâncească convingerea, în Egipt mai ales, dar şi în afară, că susţine un regim militar care poate oricând să răstoarne rezultatele unor alegeri libere şi călca în picioare libertăţile care au fost piatra de temelie a Primăverii Arabe şi acele libertăţi de care Barack Obama voia să le exporte în lumea musulmană în 2009. Mai exact, America riscă să devină exemplul perfect de ipocrizie.

Americanii voiau să creeze în Egipt un model de tranziţie democratică şi pentru alte naţiuni eliberate de sub dictaturi îndelungate. Au eşuat lamentabil. Oricine va fi ales preşedinte al Egiptului va fi lipsit de legitimitate şi îi va lipsi, probabil, elanul reformist de teamă să nu deranjeze din nou. Iar masacrul de miercuri va cimenta convingerea Frăţiei Musulmane că este în continuare persecutată politic, aşa cum a fost şi sub regimul Mubarak, ceea ce nu va face decât săi îi servească din punct de vedere electoral.