China: The Pivot of American Policy

December 15, 2014

Published in Cotidianul
(Romania) on 4 December 2014
by Andrei Marga (link to original link to original)

Translated from by Andreea Muntean. Edited by Bora Mici.

After his arrival the White House in 2009, President Barack Obama suggested refocusing U.S. foreign policy on Asia, as opposed to Europe, even though the latter had been the main point of interest during the postwar decades. There were many reasons behind this change in direction toward Asia that had to do with both Europe and China.

For instance, in the competition between the world's superpowers — the U.S. and Soviet Union — Europe was at stake. Moreover, at the end of the postwar era, when the world was struggling to rebuild itself, Europe became the main economic force, alongside America. These two arguments were even more powerful since starting in 1989, the ideological divide disappeared, and Central and Eastern Europe slowly turned into open societies. In the meantime, China rose to be the second economic superpower and is showing unprecedented development.

Not long ago, Henry Kissinger — in his 2012 book “On China” — explained how, as in the 1970s, the U.S. reconnected with China and promoted the dialogue between the superpowers. Even more recently, Hillary Clinton — in her book “Hard Choices,” published by Simon & Schuster in New York in 2014 — gave a new interpretation of China’s evolution and of the relations that America intends to commit to. As she sees it, Asia, and particularly China, is the new “pivot” of American politics, without this diminishing the importance of other “obligations and opportunities” of American politics. This evaluation is worth exploring. Once again, it states the clear share that China has in the actual world, as well as the need for a new approach, one that goes beyond the simplicity of today’s shallow ideologies, especially in countries with limited abilities for evaluation from the decision makers.

The idea of American policy focusing on Asia was, of course, a conclusion drawn from the new analysis of America’s global presence, which recommended that it should consolidate its part in the Pacific region. This conclusion also took into consideration China’s rapid ascent as the second superpower. As Hillary Clinton stated, the rise of China is “one of the most consequential strategic developments of our time” (p. 42).* What’s more, she argues that the Asia-Pacific is “the only region in the world to record steady improvements in political rights and civil liberties” and that America considers this as a step toward other positive evolutions (60).*

This is the rationale behind America’s new pivot in the world, and Hillary Clinton states that one of the initial goals of the pivot plan was to increase America’s active implication in Asian businesses, so that America’s interest in a more democratically open and prosperous region grows, without weakening its efforts to build a positive relationship with China. Today, there are, of course, frictions between the two superpowers, due to the various disagreements and different perceptions of the situation in Asia and the world, in general. From a U.S. point of view, these frictions can’t be overcome with the help of the principle of nonintervention in internal affairs, which China favors. A new approach needs to be found. “We have no interest in containing China. But we do insist that China play by the rules that bind all nations” (100).* This implies intense communication with China, and not the isolation that the cliché-blinded agitators recommend.

We can’t help but notice that having the experience at the White House, as part of a couple who operated during the historic moment of the road to globalization, Hillary R. Clinton was able to precisely express the issue of changing the American foreign policy. From the beginning, America’s first lady worked to “reorient American foreign policy around what I call 'smart power'” (X)* — a concept elaborated during innovative research at Harvard, by a group closely related to Joseph Nye. The concept means “choosing the right combination of tools — diplomatic, economic, military, political, legal and cultural — each situation” (33), and drawing the consequences from the fact that the U.S. is the world’s “indispensable nation” (XII).* “While there are few problems in today’s world that the United States can solve alone, there are even fewer that can be solved without the United States” (XII).*

It is well-known that after 9/11, the U.S. was forced to acknowledge foreign threats and to become vigilant. The George Bush Jr. administration was in the middle of this. Hillary R. Clinton argues for a change, in the sense that by staying vigilant, the U.S. has to do more to make the best of the biggest opportunities, especially in the Asia-Pacific. This change is based on new strategic options from the United States and on a new way to see China. Some of these strategic options refer to internal aspects, while others to external ones. Let us analyze this change whose advocate is the former American secretary of state.

It’s been known that broad U.S. policy alternates between measures that stress the power based on the extraordinary efficiency of institutions and measures that exploit the continuous preoccupation of the American culture with converting the values of democracy to ways of life. Presidents John Adams and Thomas Jefferson are the symbols of these two complementary directions, to which the Republicans and Democrats bring life, in variable contexts of history. Pragmatism — the typical American philosophy — Andrei Marga, “The Pragmatic Reconstruction of Philosophy, published by Cluj University Press in 2012 — actually justifies people’s tendency to embrace religious values, favorable to democracy, and act on them.

The intervention that was made in the historical and political history by the greatest philosophers of the world at the beginning of this millennium — Richard Rorty and Jürgen Habermas — was in fact dictated by the need to reiterate the moral essence of the American culture in international actions. The reaction in the U.S. nowadays — see, for example Mark. R. Levin's “Ameritopia. The Unmaking of America," published by Threshold in New York in 2012; and Robert Kagan's “The World America Made,” published by Alfred A. Knopf in New York in 2012 — is driven by the need to stress the prevalence ensured by American institutions across the world.

Hillary R. Clinton’s reflections are undoubtedly meant to reconfigure the United States’ foreign policy, following the stimulating analysis of historian Paul Kennedy — see his extraordinary work “Rise and Fall of the Great Powers” of 1987 — of the rise and fall of powers throughout history. This brought up how America’s starring role was diminished as a consequence of the huge public debt, the economic impact of the recession, and of the costly expansion of interventions across the world. The author of “Hard Choices” believes that this kind of approach “undervalues many of America’s strong points, including our resilience and ability to reinvent ourselves. Our army is still by far the strongest and yes, good to be reminded, our economy is by far the largest, our diplomatic influence is unrivaled, our universities set the gold standard and our core values of freedom and opportunity are inspiration still to people everywhere. When we want to resolve a problem in the world, we have many friends and allies to turn to” (26).* The former secretary of state considers pessimism to be an obstacle and states that they need to refine their instruments and to put them to good use.

She shares Steve Jobs' motto — “think different.” When referring to international U.S. policy, Hillary Clinton bases her arguments on the “architecture” created by institutions, alliances and norms established after World War II, but she also emphasizes a “rule-based international order,”* capable of managing interactions between countries, of protecting fundamental rights, and of mobilizing common actions. However, it has to be more flexible and inclusive. Considering Asia “a focal point of the administration’s foreign policy” is part of this new world order (45).*

The American policy, represented in Asia by Hillary Clinton is based on “reaffirming the United States as a power in the Pacific, without generating a useless confrontation with China” (46).* The saying that was once shared with the Chinese Prime Minister Wen Jiabao was, at the time, “when you are in a common boat, you need to cross the river peacefully together.” Continuing the policy represented by Henry Kissinger, the United States found itself in the same boat as China.

But this wasn't the end of the inevitable competition between the two approaches — American and Chinese, clearly different — in other countries. Hillary Clinton mentions that China’s ascent and its mix of authoritarianism and state capitalism was an appealing example for some leaders of the world, who rushed to stop considering the values of liberal democracy as a sole point of reference. As expected, Hillary Clinton says that “a major goal of our strategy in Asia was to promote political reform as well as economic growth. We wanted to make the 21st century a time in which people across Asia become not only more prosperous but also more free. And more freedom would, I was confident, spur great prosperity.” (60).* America’s relations with China are not simply named “friendship” or “rivalry,” but remain in “uncharted waters” and demand, first of all, flexibility. “The more both sides follow the example of those intrepid early diplomats to bridge the gaps in understanding and interests, the better chance we will have of making progress” (66).*

Everyone knows that the United States has signed treaties with Japan and South Korea in the Pacific region. Moreover, the principle of sea and ocean navigation is a typical American option. The real problem arose in regard to the South China Sea. China defined the area as a “core interest” to itself, and the United States considers the same area, in light of the aforementioned principle, as a “national interest” to itself (79).* China believes that “external interference” should be excluded, and the U.S. envisions the South China Sea region as taking into consideration every country’s interests. China reminds their partners that they are “a big country, bigger than any other in the region,” whereas the United States supports the idea of a “multilateral approach,” based on current international legislation.

Not necessarily antagonistic, but concurrent approaches may arise at any time in the relationship between the United States and China. Hillary Clinton suggests that a solution be found that takes into consideration both perspectives. She mentions how the United States learned that in the context of recent globalization, “it is time for mature introspection and for promoting fairer commercial agreements”, as well as for more comprehensive relations between countries.* From the American Democrats’ perspective, the relationship between America and China is in an area of collaborative exploration and new opportunities. I mentioned all this to show, once again, how wrong it is to abide by some shallow politicians and intellectuals, claiming that the best thing to do is to keep a distance or reduce these relations to diplomatic protocols. If the United States is preoccupied with innovating its relationship with China and cooperating at the largest scale possible, shouldn't it learn from this example?

Surely the answer is “yes,” and here, in Romania, decision-makers should also be able to understand simple things.

In the same way as, under normal conditions, isolating countries as a result of their ideology didn't lead to any result, neither will considering countries as “European” or “Asian.” Many “specifists” — two days ago, folklorists, yesterday ideologists, and today, people of culture — might wake up to see that for many reasons, China is more modern, more decentralized, and more creative than their own country. The global social war, however practiced, leads nowhere, but neither does the cultural conflict. All these visions, which were improvised from the very beginning, don’t provide solutions, but rather generate losses. The problem is not how to please China, as the belief has been lately in Romania, because no one asked for that, but how to cooperate without prejudice and restrictions, for the benefit of both sides.

Grown-ups don’t imitate one another when they agree to undertake something together. The problem is not following the trend — as Romania does — of just formally stating the willingness to cooperate with China. Even so, most countries do exactly that. The issue is how to capitalize on the chances for investment and cooperation with China via actions that lead to good results.

*Editor's note: Accurately translated, the quotes have not been verified.

Venit la Casa Albă în 2009, preşedintele Barack Obama a sugerat recentrarea politicii externe a Statelor Unite ale Americii în dreptul Asiei, după ce, în deceniile postbelice, Europa a fost centrul de interes. Raţiunile profunde ale concentrării pe Asia au fost multiple şi au ţinut, pe de o parte de Europa, pe de altă parte de China.
Bunăoară, în competiţia celor două supraputeri ale lumii, SUA şi Uniunea Sovietică, Europa era miza. În plus, la capătul reconstrucţiei postbelice, Europa a devenit principala forţă economică, alături America. Acestor două raţiuni li s-a adăugat împrejurarea că, din 1989, sciziunea ideologică a dispărut, Europa Centrală şi Răsăriteană trecând, de asemenea, în sfera societăţilor deschise. Între timp, China a urcat în poziţia celei de a doua supraputeri economice şi înregistrează o dezvoltare în ritmuri şi proporţii fără precedent în istorie.
Nu de mult, Henry Kissinger (cu volumul On China, 2012) a evocat cum au fost reluate relaţiile dintre SUA şi China, la nivelul anilor şaptezeci, şi a apărat cadrul cucerit al dialogului supraputerilor. Ceva mai recent, Hillary R. Clinton a dat (cu volumul Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) o nouă evaluare evoluţiei Chinei şi relaţiilor pe care America înţelege să le angajeze cu ea. În viziunea fostului Secretar de Stat, Asia, în particular China, constituie noul „pivot” al politicii Americii în lume, fără ca aceasta să însemne scăderea importanţei altor „obligaţii şi oportunităţi” (p.46) pentru politica americană.
Merită să stăruim asupra acestei evaluări a fostului secretar de stat american. Ea atestă, încă o dată, ponderea dobândită de China în lumea actuală şi nevoia unei abordări ce părăseşte simplificările pe care le întâlnim în ideologiile sumare ale timpului nostru, cu deosebire, în ţări cu slabă analiză proprie din partea decidenţilor.
Focalizarea pe Asia a politicii internaţionale a Americii venea, desigur, din noile analize ale prezenţei Americii în lume, care au recomandat consolidarea ponderii SUA în regiunea Pacificului. Ea ţinea de ascensiunea rapidă a Chinei la rangul celei de a doua supraputeri. Cum priveşte Hillary R. Clinton acest fapt istoric se cuvine preluat în frazarea proprie: „Ascensiunea Chinei este una dintre dezvoltările strategice cele mai pline de consecinţe ale timpului nostru” (p.42). În plus, argumentează fostul secretar de stat american, „Asia a fost unica regiune în lume care a înregistrat câştiguri continue în materie de drepturi politice şi libertăţi civile” (p. 60), iar America le socoteşte pe toate acestea drept treaptă spre alte evoluţii pozitive.
Pe aceste raţiuni de bază s-a construit noul pivot al politicii Americii în lume. Hillary R. Clinton afirmă că „unul dintre scopurile iniţiale ale planului pivot a fost acela de a creşte implicarea noastră activă în afacerile asiatice, în aşa fel încât să avanseze interesul nostru într-o regiune mai deschisă democratic şi prosperă, fără a ne slăbi eforturile de a construi o relaţie pozitivă cu China” (p. 99). Între cele două supraputeri de astăzi există, desigur, „fricţiuni” din cauza dezacordurilor în dezlegarea unor probleme şi „percepţiilor” diferite ale situaţiei din Asia şi din lume în general. În optica americană, acesteanu s-ar mai putea depăşi cu strategia „nonintervenţiei în treburile interne”, favorizată de China. O abordare nouă va trebui găsită. “Nu avem interesul – scrie fostul secretar de stat american – să provocăm China. Dar insistăm pe lângă China să joace după regulile ce leagă naţiunile” (p. 100). Aceasta înseamnă comunicarea intensă cu China, dar nicidecum izolarea pe care o recomandă, orbiţi de clişee, propagandiştii de ocazie.
Nu se poate să nu remarcăm faptul că, având beneficiul unei experienţe la Casa Albă, ca parte a unui cuplu care a operat în momentul istoric al cotiturii spre globalizare, Hillary R. Clinton a putut pune explicit problema schimbării politicii externe americane. De la început, fosta primă doamnă a Americii a lucrat „pentru a reorienta politica externă americană în jurul a ceea ce numesc «putere inteligentă (smart power)»” (p. X) – un concept elaborat în inovativele cercetări de la Harvard (de grupul din jurul lui Joseph Nye). Prin acest termen s-a înţeles „combinaţia corectă de mijloace – diplomatice, economice, militare, politice, juridice şi culturale – pentru fiecare situaţie” (p. 33) şi tragerea tuturor consecinţelor din faptul că America este „indispensabila naţiune a lumii (p. XII). „În vreme ce sunt puţine probleme ale lumii de astăzi pe care Statele Unite le pot rezolva singure, sunt şi mai puţine acelea care pot fi rezolvate fără Statele Unite” (p. XII).
Se ştie că, în urma atacului terorist din 11 septembrie 2001, Statele Unite au trebuit să ia în seamă ameninţările externe şi să devină „vigilente”. Administraţia lui George Bush Jr. s-a plasat în această optică. Hillary R. Clinton argumentează pentru o schimbare, în înţelesul că, rămânând „vigilentă”, America trebuie să facă mai mult pentru „a folosi cele mai mari oportunităţi, mai ales în Asia-Pacific” (p. 21). Schimbarea are la bază noi opţiuni strategice ale Statelor Unite şi o nouă privire asupra Chinei. Unele dintre opţiunile strategice sunt în spaţiul orientărilor interne, altele privesc direct acţiunile externe. Să ne oprim asupra acestei schimbări al cărei avocat este fostul secretar de stat american.
Se ştie de multă vreme că în politica cuprinzătoare a Statelor Unite ale Americii alternează măsuri care pun în valoare puterea bazată pe randamentul extraordinar al instituţiilor, cu măsuri care valorifică continua preocupare din cultura americană pentru a converti valorile democraţiei în forme de viaţă. Preşedinţii John Adams şi Thomas Jefferson simbolizează cele două direcţii complementare, cărora republicanii şi democraţii le dau viaţă în contextele variabile ale istoriei. Pragmatismul, filosofia specific americană (vezi Andrei Marga, The Pragmatic Reconstruction of Philosophy, Cluj University Press, 2012), justifică de fapt orientarea oamenilor spre o acţiune izvorâtă din îmbrăţişarea unor valori, până la urmă religioase, favorabile democraţiei. Intervenţia în dezbaterea istorico-politică a celor mai mari filosofi ai lumii de la începutul actualului mileniu, Richard Rorty şi Jürgen Habermas, era de fapt motivată de preocuparea pentru a reafirma substanţa morală a culturii americane în acţiunile internaţionale. Reacţia care are loc astăzi în SUA (vezi, de pildă, Mark.R.Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, Threshold, New York, 2012; Robert Kagan, The World America made, Alfred A. Knopf, New York, 2012) este motivată de preocuparea pentru a pune în valoare prevalenţa asigurată de instituţiile Americii în lume.
Hillary R. Clinton urcă pe scena reflecţiilor menite să reconfigureze politica externă a Americii după stimulativele analize ale istoricului Paul Kennedy (vezi, de pildă, extraordinara carte Rise and Fall of the Great Powers, 1987), consacrate emergenţei şi declinului puterilor în istorie. Acesta a adus în discuţie scăderea ponderii de prim actor a Statelor Unite, ca urmare a datoriei publice uriaşe, impactului economic al recesiunii şi costisitoarei extinderi a intervenţiilor pe glob. Autoarea volumului Hard Choices consideră că o astfel de abordare „subevaluează multe din atuurile Americii, incluzând capacitatea noastră de rezilienţă şi reinvenţie. Armata noastră a fost de departe cea mai puternică din lume, economia noastră a fost încă cea mai mare, influenţa noastră diplomatică nu are rival, universităţile noastre stabilesc standardele globale, iar valorile noastre ale libertăţii, egalităţii şi oportunităţii conduc încă oamenii de pretutindeni spre ţărmurile noastre. Atunci când vrem să rezolvăm o problemă în lume putem apela la foarte mulţi prieteni şi aliaţi” (p.26). Fostul secretar de stat vede în pesimism un obstacol şi spune că „avem nevoie tocmai de rafinarea instrumentelor noastre şi de punerea lor în folosinţa cea mai bună” (p. 26). Deviza lui Steve Jobs, „think different”, este şi a autoarei cărţii Hard Choices.
În politica internaţională a SUA, Hillary R. Clinton pleacă de la „arhitectura”, asigurată de instituţii, alianţe şi norme stabilite după al Doilea Război Mondial, dar pune accentul pe „o ordine globală bazată pe reguli, care poate administra interacţiuni între state, proteja libertăţile fundamentale şi mobiliza acţiuni comune. Dar aceasta trebuie să fie mai flexibilă şi mai inclusivă decât până acum” (p.33). Considerarea Asiei ca „focal point of the administration’s foreign policy” (p.45) este parte a acestei noi ordini globale.
Opţiunea de bază a politicii americane în Asia, reprezentată de Hillary R. Clinton, este „reafirmarea Americii ca putere la Pacific fără a declanşa o confruntare inutilă cu China” (p.46). Maxima împărtăşită la un moment dat cu premierul chinez Wen Jiabao era „atunci când te afli pe aceeaşi barcă, traversează în pace râul”. Continuând politica reprezentată de Henry Kissinger, SUA s-au simţit după 2008 în aceeaşi barcă cu China.
Aceasta nu a însemnat trecerea sub tăcere a competiţiei inevitabile a abordărilor americană şi chineză, perceptibil diferite, pe teritoriul altor ţări. Hillary R. Clinton aminteşte faptul că „ascensiunea Chinei şi mixul ei de autoritarism şi capitalism de stat a oferit un exemplu atrăgător pentru unii lideri” (p.60) ai ţărilor lumii, care s-au grăbit să considere că valorile democraţiei liberale nu ar fi singurul reper. Cum era de aşteptat, autoarea cărţii Hard Choices afirmă că „scopul major al strategiei noastre în Asia a fost să promovăm reforma politică, precum şi creşterea economică. Am dorit să facem din secolul al 21-lea un timp în care popoarele din întreaga Asie să devină mai prospere, dar şi mai libere. Iar mai multă libertate va antrena, eu sunt convinsă, mai mare prosperitate” (p.60).
Relaţiile Americii cu China care nu se lasă însă reduse acum la formule simple („prietenie” sau „rivalitate”), ci rămân relaţii în „ape neregularizate” (p.66) şi pretind, înainte de orice, „flexibilitate”. „Cu cât - afirmă Hillary R.Clinton - ambele părţi urmează exemplul acelor diplomaţi intreprizi de odinioară de a arunca punţi peste prăpăstii în înţelegere mutuală şi interese, cu atât vom avea mai bune şanse de a face progrese” (p.66).
Se ştie prea bine că Statele Unite sunt angajate în tratate cu Japonia şi Coreea de Sud în regiunea Pacificului. În plus, principiul navigaţiei libere pe mări şi oceane este opţiune caracteristică a Americii. Problema concretă a apărut în legătură cu situaţia din Marea Chinei de Sud. China a definit zona drept una de „interes esenţial (core interest)” pentru sine, iar Statele Unite consideră aceeaşi zonă, în lumina principiului amintit, drept una de „interes naţional (national interest)” pentru ele însele (p.79). China consideră că trebuie exclusă „interferenţa externă” în relaţiile statelor, SUA preconizează ca în Marea Chinei de Sud să fie luate în seamă interesele tuturor ţărilor. China aminteşte partenerilor ei că reprezintă „o ţară mare, o ţară mai mare decât oricare alta din regiune”, Statele Unite apelează la ideea unei „abordări multilaterale” pe baza legislaţiei internaţionale existente (p.79).
Abordări concurente, nu neapărat antagonice, pot să apară oricând în relaţia dintre Statele Unite şi China. Hillary R. Clinton propune ca ele să fie abordate cu disponibilitatea la a găsi soluţii noi luând în seamă ambele perspective - şi cea proprie şi cea a partenerului. Autoarea cărţii Hard Choices aminteşte împrejurarea că Statele Unite au „învăţat” şi-şi asumă că, pe fondul globalizării din decadele recente, a sosit timpul reflecţiei mature şi al promovării de acorduri „mai inteligente şi mai oneste (fairer) în privinţa comerţului” (p.78), ca şi a relaţiilor cuprinzătoare dintre ţări. În optica cunoscută a democraţilor americani, relaţia SUA cu China este plasată în orizontul explorării împreună a noi oportunităţi de cooperare.
Am amintit toate acestea pentru a arăta încă o dată cât de greşită este - la orice comparaţie - pledoaria unor politicieni şi intelectuali superficiali de a lua distanţă de China sau de a reduce aceste relaţii la acţiuni protocolare. Dacă Statele Unite ale Americii se preocupă să inoveze în relaţia cu China şi să coopereze pe scara cea mai mare posibilă, nu ar fi cazul să se înveţe din acest exemplu?
Cu siguranţă că da, iar aici, în România, decidenţii ar trebui să înţeleagă lucruri simple.
Aşa cum, în condiţii normale, nu a dat rezultate izolarea ţărilor ca urmare a ideologiilor, nu dă rezultate nici considerarea vreunei ţări prin prisma diferenţelor culturale (aici cea clamată de unii cu suficienţă, dintre „europenism” şi „asiatism”). Mulţi „specificişti” – alaltăieri folclorici, ieri ideologici, iar acum „culturali” – s-ar putea trezi să vadă că, sub numeroase aspecte, China este şi mai modernă şi mai descentralizată şi mai creativă decât ţara lor. Nici „războiul social mondial”, din orice direcţie ar fi practicat – adică nici din perspectiva nostalgicilor şi nici din cea a „dreptei”, de după 1989 –, nu dă rezultate, dar nici „conflictul culturilor”. Aceste viziuni, de la început improvizate, nu duc la soluţii, ci mai degrabă la pierderi.
Problema nu este – cum s-a crezut cu suficienţă în anii din urmă la Cotroceni – să faci complezenţe Chinei, căci nimeni nu le-a cerut, ci să cooperezi fără prejudecăţi şi restricţii, în beneficiul mutual. Oamenii maturi nu-şi pretind să se imite atunci când convin să întreprindă ceva împreună. Problema nu este nici să declari doar, ca pliere la o modă - cum se face la palatul Victoria -, voinţa de cooperare cu China. Covârşitoarea parte a ţărilor din lume o fac. Problema este să fructifici, prin acţiuni aducătoare de rezultate, şansele de investiţii şi de cooperare cu China.

This post appeared on the front page as a direct link to the original article with the above link .