The Bufoon Is Right – NATO Is Not a Charity Organization

<--

În bufonada sa de politică externă, candidatul propus de Republicani la Casa Albă, Donald Trump, se întâmplă s-o mai şi nimerească.

Nu e prima oară când discută despre NATO din perspectiva de şef de antrepriză. Nici în interviul de ieri din New York Times alegaţiile sale nu se ridică peste nivelul unui chibiţ, dar Trump mai pune şi degetul pe rană.

Un exemplu care a şocat pe mulţi e poziţia sa faţă de prezentul şi viitorul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

NATO nu e o societate pe acţiuni, însă nu e mai puţin adevărat că statele membre – astăzi 28, foarte curând 29 cu Muntenegru – au sarcini financiare asumate.

Trump: ”Avem mulţi membri NATO care nu-şi achită facturile. (…) Nu-ţi poţi uita facturile. Au obligaţia de a plăti. Mulţi membri NATO nu plătesc, nu fac ceea ce ar trebui să facă. Asta e o chestiune evidentă. Nu poţi spune că uiţi asta”. Cei doi experimentaţi jurnalişti, David E. Sanger şi Maggie Haberman nu-i lasă loc de întors: ”Pot membrii NATO, inclusiv noii membrii baltici, să conteze că Statele Unite le vor veni militar în ajutor, dacă ar fi atacaţi de Rusia? Pot conta că ne vom îndeplini obligaţiile…?”. Trump nu aşteaptă sfârşitul întrebări: “Şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de noi? Dacă şi-au îndeplinit obligaţiile, răspunsul este da”.

Bufonul are dreptate. Nu e singurul care vorbeşte despre împărţirea echitabilă a cheltuielilor. Au făcut-o, cu acribie, înaintea lui, oameni politici şi experţi militari de pe ambele maluri ale Atlanticului. Statele membre, la intrarea în Alianţă şi ulterior, de câte ori realităţile politico-militare o cer, îşi asumă nişte sarcini, în primul rând pe aceea de a-şi apăra singure teritoriul, de a-şi finanţa parte dintre capabilităţile de apărare, înainte de a apela Articolul 5. În cazul României, e vorba de un procent de aproximativ 60 la sută, restul investiţiilor revenind Aliaţilor.

Din 2004, când a aderat la NATO, ţara noastră n-a făcut mare lucru. Indiferenţa criminală a politicienilor a dezarmat România în ultimii 12 ani. Jurnaliştii de la Der Spiegel au publicat, în urmă cu câteva săptămâni, un document intern al Alianţei, din care rezultă că România nu a îndeplinit nici unul dintre criteriile militare. (Nu suntem singurii, dar asta nu ne încălzeşte cu nimic).

În faţa provocărilor pe care le aduce cutremurul geopolitic din regiune, singura noastră şansă este Articolul 5 – “toţi pentru unul”.

Dar, cum plastic a sintetizat generalul Constantin Degeratu, fostul Şef al Marelui Stat Major (1997-2000), “trebuie să uităm repede această iluzie, a unui NATO impersonal, care ar fi un fel de dispecerat tip 112 şi care ne trimite pompierii, salvarea, poliţia sau SMURD-ul când avem vreo nevoie (…) Articolul 5 funcţionaeză în ambele sensuri, nu este un cec în alb pentru lipsa de responsabilitate”. Consensul politico-tehnic şi tactic pe care îl presupune activarea Articolului 5 trebuie construit.

Nu putem avea pretenţia ca – nefăcând nimic, angajându-ne că vom investi abia la anul 2 la sută din PIB în Apărare (din care aproape 80 la sută merg, în continuare, pentru cheltuieli de personal) – să fie cineva dispus să se sacrifice luptând pentru noi. (Spitalele noastre n-ar putea nici măcar pansa rănile).

Degeratu dixit: “trebuie să contăm în primul rând pe noi înşine pentru apărarea României. Da, ne vor apăra şi americanii, şi alţi aliaţi, dacă noi ne vom apără şi dacă vor fi convinşi că şi noi vom fi în măsură să îi apărăm (…) aşa cum este acum, Armata Română nu ar fi capabilă să respingă o agresiune militară imaginabilă, declanşată de forţe de genul celor pe care le vedem la exerciţiile militare strategice ale Federaţiei Ruse, pentru că nu are, în primul rând, capacitatea de a respinge un atac aerian masiv”.

Abia pentru marţi a fost programat, tacticos, un Consiliu Suprem de Apărare a Ţării (principalul punct anunţat pe ordinea de zi: triumful românesc de la Varşovia). Oricum, un inamic care ar dori să întreprindă ceva trebuie să aibă răbdare până cel puţin în 2017.

Altfel, politicienii noştri ar fi în stare să trimită soldaţii la luptă în izmene, ca la Mărăşeşti în ‘917.