The War in Ukraine Began in Yugoslavia

<--

Războiul din Ucraina a început în Yugoslavia

Atacarea Yugoslaviei pentru ruperea Kosovo a fost o agresiune criminală atât după legislaţia internaţională cât şi după cea americană.

Peste o lună se împlinesc 19 ani de la monstruoasa agresiune a SUA (NATO) împotriva Yugoslaviei. În mai puţin de o lună s-ar putea să avem din nou război în Ucraina; unul mult mai grav decât cel de acum 4 ani din aceeaşi ţară, care ar putea prinde şi aprinde statele din jur şi nu numai. Un război care ar putea aluneca uşor într-o confruntare distrugătoare la nivel planetar.

Pregătesc de mai mult timp o analiză a situaţiei din Ucraina, situaţie pe care o definesc ca fiind pur şi simplu „nucleară” prin potenţialul ei distructiv (nu neapărat prin posibilitatea, foarte ridicată, de altfel, de a conduce chiar şi către o confruntare nucleară), şi a efectelor posibile ale acesteia. Ucraina de astăzi, poate părea şocant, dar voi reveni şi voi demonstra, este în aceeaşi parametri şi pe acelaşi drum cu Germania dinaintea venirii lui Hitler la putere. Şi, pentru că nimic nu este întâmplător, cu acelaşi tip de sponsori.

Numărul mare de cititori (absolut suprinzător pentru mine), pe care l-a avut textul despre situaţia disoerată din Kosovo la zece ani de la declararea independenţei şi la 19 de la războiul împotriva Yugoslaviei, m-a făcut să mă gândesc mai mult la cele întâmplate în 1999.

Citind şi recitind diversele analize, relatări, opinii, interviuri, raportul final al procurorului însărcinat cu anchetarea posibilelor crime de război ale NATO în acest conflict etc., legătura dintre acel moment şi cel de acum, dintre Yugoslavia şi Ucraina prin prisma intereselor imperiale ale celei mai militariste naţiuni a ultimilor 100 de ani, SUA, s-a făcut de la sine. Şi ele sunt evidente atât în etapa de pregătire a conflictului cât şi în motivaţiile reale ale agresiunii americane (pe care, având avantajul atâtor evenimente şi informaţii consumate şi adunate între timp, de-abia acum le putem decela şi înţelege mai bine), pe de o parte, şi în urmările războiului din Balcani, pe de alta.

Dacă le identificăm cu acurateţe în cazul agresiunii monstruoase de acum 19 ani, le vom regăsi cu uşurinţă pe parcursul anilor care au trecut de atunci, în agresiunile criminale împotriva Irakului, Afganistanului, Libiei, Siriei etc. Şi le vom identifica uşor în preparativele pentru cele trei războaie în pregătire: Ucraina, Iran, Coreea de Nord.

Pentru a înţelege ce se întâmplă în imediata noastră vecinătate şi ceea ce se întâmplă în lume în general, vă propun deci o analiză a celor întâmplate în urmă cu 19 ani în Yugoslavia, evenimente în care, fără voia celor mai mulţi dintre noi, România a fost şi ea implicată de partea forţelor agresoare şi, chiar dacă nu a participat direct la atacuri, indirect este părtaşă la crimele de război de atunci şi la toate consecinţele din anii următori, din prezent şi din viitor.

Pentru reamintire sau, pentru mulţi, pentru informare, în seara zilei de 24 martie 1999, NATO a lansat Operaţiunea Forţele Aliate. La agresiunea împotriva Iugoslaviei au participat 19 state, o veritabilă armada. cu 3500 de aeronave euroatlantice (inclusiv elicoptere de luptă), trei portavioane, 6 submarine dotate inclusiv cu armament atomic, 2 crucișătoare, 7 distrugătoare, 13 fregate, 4 nave amfibii de război având peste 10.000 de pușcași marini la bord. Au fost executate peste 25.000 de lovituri aeriene și au fost neutralizate la sol 995 de obiective. Au fost trase peste 3000 de rachete de croazieră. Pierderile umane: 2200 de civili (dintre care 400 erau copii). Pierderile economice: peste 200 de miliarde de dolari.

Războiul „umanitar”, cum a fost el alintat de tabăra agresoare, de presa şi ong-urile subordonate, a marcat mai multe premiere . În cartea sa Războiul umanitar al NATO pentru Kosovo, publicată sub auspiciile Institutului Internaţional pentru Studii Strategice, Adam Roberts ne dezvăluie chiar de la început că acesta a fost prima folosire de durată a forţei armate de către alianţa NATO în cei 50 de ani de existenţă; prima oară când o utilizare importantă a forţei armate distructive a fost făcută cu scopul mărturisit de implementare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU, dar fără autorizarea acestuia;..

Am ales acest citat pentru că autorul este unul care aprobă intervenţia (de exemplu, susţine că statele NATO au fost unite de simţul ruşinii (!!!) faţă de eşecul individual şi colectiv de a propune şi a implementa, după războaiele atroce din anii 1991-95 politici coerente pentru regiunea respectivă), dar nu poate să ascundă un prim adevăr esenţial: atacul Yugoslaviei (de o forţă de multe-multe ori mai puternică decât posibilităţile armate ale acesteia, reprezentând state care adunau la un loc peste jumătate de miliard de, cu voie sau fără, agresori, în comparaţie cu cele 11 milioane de atacaţi), s-a făcut fără autorizarea ONU.

Vom cerceta cu atenţie, în cele ce urmează, acest război extrem de important, analizându-i legalitatea, motivaţiile/miturile oficiale, aspecte ale desfăşurării lui, motivele reale ale SUA, urmările sale care nu numai că ne bântuie şi astăzi, dar astăzi, par mai ameninţătoare ca oricând, voi prezenta şi vom discuta jalnicul, cinicul, iresponsaabilul, oportunistul, ignobilul, antiumanul apel al intelectualilor români pentru susţinerea campaniei de omoruri şi distrugeri din Yugoslavia sub pretextul debarcării tiranului Miloşevici. Şi, evident, voi face trimitere la Ucraina ori de câte ori va fi cazul, urmând ca după discutarea conflictului din Yugoslavia să intrăm adânc în realitatea ucraineană.

Dincolo de motivaţii, legal sau ilegal?

Iată ce ne spune despre legalitatea agresiunii Stephen Zunes, profesor de ştiinţe politice şi şef al catedrei de studii privind Orientul Mijlociu a Universităţii din San Francisco, în articolul Războiul SUA cu Yugoslavia – zece ani mai târziu apărut în Huffington Post în 2009:

Războiul împotriva Yugoslaviei a fost ilegal. Orice astfel de folosirea forţei este o violare a Cartei ONU, în afara situaţiei de apărare, sau a autorizării de către ONU, ca pe un act de securitate colectivă. Kosovo era recunoscut la nivel internaţional ca parte a Serbiei; era vorba, legal vorbind, de un conflict intern. În plus, chiar preşedintele auto-proclamatei republici kosovare, albanezul Ibrahim Rugova, nu numai că nu a solicitat o astfel de intervenţie, ci chiar s-a opus.

Războiul a fost ilegal şi conform legilor SUA. Constituţia plasează autoritatea declanşării războiului în responsabilitatea Congresului. Chiar dacă este recunoscută abilitarea preşedintelui, ca comandant şef, în cazul urgenţelor pe termen scurt, War Powers Act din 1973 împiedică puterea executivă de a purta războiul fără aprobarea expresă a Congresului după o perioadă de 60 de zile.

Va urma.