If the E.U. fails to strengthen its unity, the U.S. might turn toward other entities in order to form strategic alliances. Before leaving the recent NATO summit in Lisbon, President Barack Obama attended a two-hour meeting with the leaders of the European Union. International political commentators were keen to see if an E.U.-U.S. summit would actually take place, or if, as it happened last year in Madrid, the American president would not show up. Therefore, one could say that the agenda of the E.U.-U.S. summit held on Nov. 20, 2010 was less important than the fact that the E.U. and U.S. presidents could finally meet.
The joint statement of the summit begins with a pompous sentence that paraphrases the preamble of the American Constitution: “We, the leaders of the European Union and the United States, met today in Lisbon to re-affirm our close partnership.” In order to reduce extremely high expectations, President Obama provided an explanation as to why the recent bilateral summit was not particularly spectacular: American and European leaders agreed upon all the items discussed. Which raised another question: Why did they not discuss an issue that is divergent, but extremely important for both parties and the entire world, such as economic policies in the context of the current crisis?
“A Cornerstone Relationship”
To be frank, it is European leaders who are pushing for an E.U.-U.S. strategic partnership. The White House leader declared during the recent summit: “[America’s] relationship with our European allies and partners is the cornerstone of our engagement with the world, and a catalyst for global cooperation.” The statement is an almost verbatim repetition of an affirmation in the U.S. National Security Strategy (May 2010). In the Strategy, the “European allies” are NATO, whereas, by “partnering with a stronger European Union,” the U.S. aims to promote democracy and prosperity in regions such as Eastern Europe, the Balkans and the Caucasus.
In other words, in order to become a strategic partner to the U.S., the E.U. should be able to exert real power and influence in the international system. If leaders in Brussels and other European capitals only claim that the Lisbon Treaty gives the E.U. the legal characteristics of an international player and do nothing to strengthen the organization so that the Union can efficiently tackle major global issues, Washington will turn to other entities, and even emerging nations, in order to form strategic partnerships in international politics.
The Transatlantic Relationship
The severe crisis does not affect only the European Union. The U.S. is also experiencing a decline in power and influence internationally, although it has maintained global supremacy in some fields. At the same time, it is obvious that both American and European leaders are trying to develop strategic partnerships in various regions of the world in order to reposition themselves within the post-crisis global architecture. This creates growing expectations for the transatlantic relationship as well, which could evolve into a new type of strategic partnership that generates not only a power factor, but also, most importantly, a model for restructuring the international system.
Although a “strategic partnership” may be the current powers’ favorite means of overcoming the transition period in the international system, we must emphasize that this partnership is, above all, a manifestation of the Western institutional logic governing international relations. For this reason, the expectations for an E.U.-U.S. strategic partnership are high, as this partnership must not only promote mutual understanding but also strengthen the system for managing global issues that are based on observing the law, maintain interest for regional and international security and produce sustainable socioeconomic growth and development. If they take into account the lessons learned from the current economic and financial crisis, which showed the strong interdependency of global economy and the fact that the transatlantic area is highly interconnected, the E.U. and the U.S. should advance together toward the future world of complex interdependencies by employing a new type of management in international relations. This new management must aim not only to produce immediate results but also to deal with the basic issues of the world of tomorrow.
At the beginning of President Obama's mandate, a few centers for international politics analyses developed a proposition that showed that the current partnership between the E.U. and the U.S. is not a strategic one yet, and that, in the contemporary international climate, a strategic partnership between the two entities is nevertheless critical.
Re-thinking Transatlanticism
They showed that it was necessary not only to renew existing processes, but also to adopt “new types of policies.” In their turn, European analysts anticipated that it was possible to reach a “convergence of European and American strategic thinking,” if President Obama renounces the “hard” approach in favor of a “soft” one when dealing with international politics.
Such convergence goes beyond a “transatlantic security partnership,” as it aims to consolidate cooperation and even to rethink the "New Transatlantic Agenda.” It will be little wonder then if the recent E.U.-U.S. summit proves that the American and European political media are still oscillating between the options offered by strategic partnership as compared to strategic competition. This should be enough reason for the supporters of an E.U.-U.S. strategic partnership to reinvigorate their actions. Before it is too late.
Romania’s Former Chief-Negotiator with the E.U.
Vasile Puşcaş, an international relations professor and author of over 20 volumes, acted as Romania’s chief negotiator with the E.U. (2000-2004); all negotiating chapters were closed and the negotiation of the Accession Treaty was finalized during his mandate. From December 2008 to October 2009, he was the minister for European Affairs.
Este posibil parteneriatul strategic UE-Statele Unite?
Dacă UE nu îşi va consolida unitatea, SUA s-ar putea orienta către alte entităţi pentru alianţe strategice. Înaintea plecării de la recentul Summit NATO, de la Lisabona, preşedintele Barack Obama s-a întâlnit, timp de două ore, cu liderii Uniunii Europene. Comentatorii de politică internaţională au fost nerăbdători să vadă dacă un Summit UE-SUA va avea loc sau se va întâmpla ca în primăvara trecută când, la Madrid, preşedintele american nu a sosit. Aşa că, s-ar putea spune că agenda Summitului UE-SUA (20 noiembrie 2010) a fost mai puţin importantă decât faptul că preşedinţii SUA şi UE s-au întâlnit.
Declaraţia Comună a Summit-ului UE-SUA începe cu o frază pompoasă, parafrazând primul enunţ din Constituţia americană: „Noi, liderii Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii, ne-am întâlnit azi, la Lisabona, pentru a reafirma parteneriatul nostru strâns". Pentru a tempera eventuale aşteptări prea mari, preşedintele Obama a explicat de ce recentul Summit bilateral nu avea ceva spectaculos: liderii americani şi cei europeni au agreat toate punctele discutate. Ceea ce a ridicat o altă întrebare: de ce s-a evitat abordarea unei chestiuni divergente, dar de maximă importanţă bilaterală şi globală, precum politicile economice în contextul actualei crize?
„Relaţie fundamentală"
Să o spunem deschis: liderii europeni sunt cei care susţin un parteneriat strategic UE-SUA. Liderul de la Casa Albă a precizat şi la recentul Summit: „Relaţia Americii cu aliaţii şi partenerii noştri europeni este fundamentală pentru angajamentul nostru mondial şi un catalizator pentru cooperarea globală." Această exprimare repetă aproape cuvânt cu cuvânt enunţul Strategiei de securitate naţională a SUA (mai 2010). În respectiva Strategie, „aliaţii europeni" sunt NATO, pe când „parteneriatul cu o Uniune Europeană puternică" are în vedere promovarea democraţiei şi prosperităţii în regiuni precum Europa răsăriteană, Balcani, Caucaz.
Altfel spus, pentru ca UE să fie un partener strategic al SUA, ar trebui să devină un actor care să exercite putere şi influenţă reale în sistemul internaţional. Dacă liderii de la Bruxelles şi din unele capitale europene vor declama doar că Tratatul de la Lisabona dă UE caracteristicile juridice ale unui actor internaţional şi nu vor întări organizaţia pentru ca ea să aibă capacitatea de a se implica eficient în marile teme globale, Washington-ul va privi spre alte entităţi, unele chiar emergente, pentru realizarea unor parteneriate strategice în politica internaţională.
Relaţia transatlantică
Nu doar Uniunea Europeană este într-o gravă criză. Şi SUA înregistrează o slăbire a puterii şi influenţei în sistemul internaţional, chiar dacă menţine încă anumite domenii de supremaţie globală. În acelaşi timp, se observă că atât liderii americani cât şi cei ai UE caută să dezvolte parteneriate strategice în diferite zone ale globului, care să le repoziţioneze în arhitectura internaţională post-criză. Context în care apar aşteptări sporite şi în ceea ce priveşte relaţia transatlantică: aceasta ar putea evolua spre un nou tip de parteneriat strategic care să genereze nu doar un factor de putere, cât mai ales un model de restructurare a sistemului internaţional.
Recunoscând că „parteneriatul strategic" este o formă preferată de puterile de azi pentru a trece etapa tranziţiei sistemului internaţional, trebuie să subliniem că are a face mai mult cu logica instituţională occidentală a relaţiilor internaţionale. Un motiv în plus să înţelegem aceste aşteptări crescute faţă de funcţionarea unui parteneriat strategic UE-SUA, care să promoveze nu numai o înţelegere mutuală, dar şi să întărească sistemul de management al problemelor globale, bazat pe respectarea legii, să susţină interesul securităţii regionale şi internaţionale, să ducă la o creştere şi dezvoltare economico-socială sustenabilă. Iar dacă s-ar ţine cont de lecţiile actualei crize economico-financiare internaţionale, care a demonstrat nu numai existenţa puternicelor interdependenţe economice globale, ci şi cât de intens interconectată este zona transatlantică, ar fi cazul ca UE şi SUA să avanseze împreună în viitoarea lume a interdependenţelor complexe, printr-un nou tip de management al relaţiilor internaţionale, care să fie orientat nu doar spre rezultate imediate, ci şi spre problemele esenţiale ale lumii de mâine.
La începutul mandatului preşedintelui Obama, câteva centre americane de analiză a politicii internaţionale au elaborat o propunere prin care arătau că parteneriatul actual între UE şi SUA încă nu este strategic şi că, în contextul internaţional contemporan, un parteneriat strategic între cele două entităţi este urgent.
Regândirea transatlantismului
S-a solicitat nu doar o reînnoire a proceselor, ci şi „noi tipuri de politici". La rândul lor, analiştii europeni prevedeau posibilitatea că dacă preşedintele Obama va trece de la abordarea „hard" la cea „smart" a politicii internaţionale să se poată ajunge la o „convergenţă a gândirii strategice europene şi americane".
Aceasta ar însemna mai mult decât „parteneriatul transatlantic de securitate", ducând spre întărirea cooperării şi chiar regândirea „Noii Agende Transatlantice". Nu ar fi de mirare deci dacă se va constata, ca urmare a recentului Summit UE-SUA, că mediile politice americane şi europene încă pendulează între opţiunile parteneriatului strategic şi competiţiei strategice. Ceea ce ar trebui să revigoreze demersurile adepţilor parteneriatului strategic între UE şi SUA. Până nu va fi prea târziu.
Fost negociator-şef al României cu UE
Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.
This post appeared on the front page as a direct link to the original article with the above link
.
The madness lies in asserting something ... contrary to all evidence and intelligence. The method is doing it again and again, relentlessly, at full volume ... This is how Trump became president twice.
The economic liberalism that the world took for granted has given way to the White House’s attempt to gain sectarian control over institutions, as well as government intervention into private companies,
The madness lies in asserting something ... contrary to all evidence and intelligence. The method is doing it again and again, relentlessly, at full volume ... This is how Trump became president twice.
Time will tell whether the strategic ambitions of the French-German alliance, including those regarding the European army, will jeopardize the EU's cohesiveness, and especially how much longer they can work together within NATO.