War’s Worst Enemy

<--

Mă bucur, înainte de orice comentariu, pur şi simplu mă bucur că Barack Obama a primit Nobelul pentru Pace. După ce a fost ales de americani, Obama se apropie prin acest premiu de ceea ce a fost pentru mine de la bun început: preşedintele planetei Pământ şi, deci, şi preşedintele meu, singurul pe care îl admir şi îl respect. Război şi pace. Care este duşmanul cel mai apropiat al războiului? Pacea? Există “păci reci” mai încordate decât războiul. Ca să fie o contrapondere stabilă la război, pacea trebuie întemeiată pe raţiune şi pe om. Duşmanul cel mai apropiat al războiului este raţionalismul umanist. Dacă am gândi raţional şi am pune fiinţa umană, indiferent de rasă, sex, religie, politică, în punctul cel mai înalt al construcţiilor noastre intelectuale, atunci nu am ajunge niciodată la război. “Forţa este ultima raţiune a incompetenţei”, scria Isaac Asimov în “Fundaţia”. Obama a venit în istorie ca un personaj al ciclului asimovian. În plin arţag planetar, punctat de ciocniri pe cât de sângeroase pe atât de păguboase şi produs în primul rând de America regimului Bush, Obama a refuzat să se adreseze creierului reptilian, reflexelor joase din noi, aşa cum fac majoritatea politicienilor. A vorbit ca un intelectual autentic, de bun simţ şi de bună intenţie, făcând apel la ceea ce este înalt şi bun în om. Într-un timp extrem de scurt a reuşit imensa performanţă de a schimba atmosfera diplomaţiei internaţionale, îndreptând-o spre dialog şi toleranţă reciprocă. A detensionat relaţiile grav malformate dintre SUA şi lumea islamică. A determinat renunţarea la scutul antirachetă american din Sud-Estul Europei. După ce Condoleezza Rice, o inteligenţă fără om, afirma că SUA ar trebui să fie singura putere nucleară a lumii, Barack Obama a pledat la ONU pentru o lume fără arme nucleare. A dat deoparte discursul arogant, de reprezentant al unicei superputeri mondiale şi a reaşezat SUA la masa discuţiilor civilizate cu toată lumea. America lui Obama poate să redevină “the good soft superpower”, să ajungă, cum spune Nicolas Sarkozy, din nou “în inima popoarelor”.

Unii dintre conaţionalii mei se amăgesc că prin Herta Müller a luat şi România un Nobel. Să zicem că ar fi aşa, că în sfârşit avem un Nobel pentru literatură. Nobelul pentru Pace, în schimb, nu cred că va poposi vreodată pe aceste plaiuri. Poate, dacă se înfiinţează aşa ceva, Nobelul pentru Tămbălău.