Nothing but Frustration Aplenty

<--

Un zero barat si multi nervi

Demersurile diplomatice ale marilor puteri mondiale pentru solutionarea dosarului nuclear iranian seamana, din ce in ce mai mult, cu agitatia sterila in care se zbat aceleasi mari puteri in privinta stingerii conflictului israeliano-palestinian. Toti potentatii lumii stiu tot, toti propun diverse planuri, toti fac eforturi. Si nu se rezolva nimic.

Negocierile purtate de israelieni si palestinieni, cand pe teren neutru, cand prin mediatorii, mandatati, de obicei, de catre SUA s-au derulat, pana acum, intr-un cerc vicios. Nimeni nu trebuie sa se astepte la vreun pas in directia reluarii negocierilor si la nici macar un milimetru de progres pe linia pacii, atat timp cat si israelienii, si palestinienii revendica Israelul drept capitala indivizibila. Si aceasta, pe langa problemele legate de colonizarea israeliana a Cisiordaniei, pe langa scandalul legat de zidul de securitate, pe langa chestiunea prizonierilor palestinieni si cea a soartei refugiatilor palestinieni. Partile beligerante conditioneaza negocierile de conformarea taberei opuse la aceste conditii. Ceea ce nu este posibil.

Degeaba, presedintele SUA, Barack Obama, isi va pune pe drumuri secretarul de Stat, Hillary Clinton, cu speranta de a auzi, dinspre Orientul Mijlociu, vesti bune. Oricat de competenta si experimentata intr-ale diplomatiei ar fi Hillary, trebuie semnalat ca situatia nu se va rezolva, intrucat, la nivel mondial, gasirea unei solutii in cazul acesta este similara tentativei de a rezolva o problema de matematica, incepand cu sfarsitul.

Prin prisma sanselor de normalizare a situatiei (si numai prin aceasta prisma), tot tam-tamul in jurul presupusului pericol nuclear iranian prinde, prin comparatie cu amalgamul israeliano-palestinian, o alura de deja-vu: discutia, rezolutia, deceptia. Doar ca iranienii nu sunt, deocamdata, in razboi cu nimeni. Dar ex-seful Casei Albe, George W. Bush s-a descurcat stralucit pe post de focar al pandemiei de panica in legatura cu intentiile Teheranului de a fabrica arma nucleara. De fapt, Bush Jr. nu numai ca vedea arme peste tot, dar mai si intuia cam cine ar fi dorit sa se inarmeze. E drept ca nu a gasit arsenalul de distrugere in masa al lui Saddam Hussein si nici pe ben Laden. Ghinion.

Ca un domn ce s-a crezut, George W. Bush i-a lasat mostenire succesorului sau in functie, Barack Obama, spaima fata de bomba atomica iraniana. N-avea, saracul altceva, in afara deficitului bugetar, a unui Irak ciopartit si insangerat si a Afganistanului unde mor militari americani aproape zilnic. Barack Obama si-a luat spaima (nu-i frumos sa refuzi), si-a luat deficitul record si Irakul bolnav, plus problema afgana si a trecut la lupta. Cu situatia financiara, insa, e mai greu de luptat acum, in plina criza economica mondiala; cu Irakul e mai delicat; cu Afganistanul, se supara Congresul.

Ca sa nu-si piarda SUA aureola de prima putere a lumii, Obama s-a angajat cu toate fortele in scandalul dosarului iranian, alaturi de Franta, Italia, Marea Britanie, China si Germania. Si la acest capitol, se cam bate pasul pe loc. Cele sase puteri au stabilit si restabilit termene. Au propus sanctiuni la ONU, au presat Agentia Internationala de energie Atomica (AIEA) sa intreprinda inspectii riguroase la obiectivele iraniene susceptibile de producerea uraniului imbogatit. Rezultatul: un zero si multi nervi.

Presedintele iranian, Mahmud Ahmadinejad, este, fara indoiala, un cumul de defecte si ciudatenii, dar nu e nici prost, nici las. El isi mentine de la debutul scandalului declaratia ca scopul produselor sale nucleare este strict economic. Afirmatia e foarte credibila, avand in vedere ca uraniul iranian are, in general, puritate 3,5%. Pentru arma nucleara, uraniul ar trebui imbunatatit pana la aproximativ 90%. Obama, insa, nu intelege. Atata timp cat nu va intelege, dosarul iranian va mai fi frunzarit de multe ori, asemenea celui israeliano-palestinian.