Dreams and Magic Tricks

<--

Vis şi scamatorie

Mircea Cărtărescu: „Fără regretabilul damf ideologic care alcătuieşte osatura maniheistă a filmului, «Avatar» ar fi rămas o minune. Un film pe care-ai fi vrut să-l vezi şi să-l revezi la nesfârşit, de fapt un film în care-ai fi vrut să trăieşti veşnic”.

Am văzut la IMAX-ul din Potsdamer Platz, în cele mai bune condiţii imaginabile, „Avatar”, filmul pe care, mare amator de SF cum sunt, l-am aşteptat de câteva luni încoace cu sufletul la gură. Înfundat în fotoliul somptuos, cu ochelarii 3D acoperindu-mi jumătate de faţă, mă socoteam şi eu, chiar înainte să înceapă filmul, un umanoid proiectat într-un secol viitor.

Când s-a arătat, în fine, în toată minunea tridimensionalităţii ei, sigla 20th Century Fox, m-am scufundat în film cu o plăcere copilărească, o voluptate pe care rareori o poţi simţi în cenuşiul vieţii. Dacă nu primeşti Împărăţia cerurilor ca un copilaş, ne asigura Iisus, nu poţi avea niciodată parte de ea.

Ca un copil, m-am lăsat furat de uluitorul desen animat, de fantasticele şi crudele culori ale Pandorei, de munţii ei sus pendaţi, acoperiţi de păduri, de fiarele ei, fluturii ei şi păsările ei fantastice. M-am identificat cu Na’vi, gracilii ei locuitori albaştri, care mi s-au părut de la-nceput foarte familiari: cred că în „Cutezătorii” sau în „Minitehnicus”, pe vremuri, era un serial de benzi desenate numit „Terra 2”, în care extratereştrii erau azurii şi de trei metri înălţime.

De altfel, toată copilăria mea a fost dominată de SF, aşteptam ca pe ace ziua în care apărea la chioşcuri broşura „Povestiri ştiinţifico-fantastice”, iar senzaţia de levitaţie fericită pe care mi-o dădea acum filmul lui Cameron era doar o reiterare, peste vremuri, a uimirii cu care citeam pe atunci povestiri cu planete îndepărtate.

Când filmul s-a terminat, nu mi-a mai venit să mă ridic din scaun: aş fi vrut să rămân acolo, pe Pandora, pentru totdeauna, cu femeia mea albastră, cu coada mea graţioasă, cu ornamentele şi tatuajele mele, să fiu transferat definitiv în avatarul meu, dream-wal ker al nostalgiei…

Partea proastă e că nu mai sunt copil. Mai rău e că nu mai sunt nici adolescent, după ce toată viaţa m-am străduit să rămân la vârsta de paisprezece ani. Încă din timpul filmului, reveria mea, plutirea mea prin apele imaginarului erau supărător întrerupte de câte-o sclipire de scepticism.

Surprindeam la mintea mea fascinată câte-un mic semn de neîncredere, câte-un început de rictus cinic, câte o intruziune de luciditate bruscă în visare, asemenea secuselor violente care ne trezesc din somn. După film însă, când vraja s-a risipit cu totul, demonicul meu spirit critic, mizerabilul meu intelect, nefericita mea maturitate şi-au luat o revanşă zdrobitoare asupra reveriei.

Mi s-a căscat deodată un abis sub picioare: minunea mi s-a revelat deodată ca scamatorie şi basmul ca reţetă de adormit copiii. Când lumina

mare a visului s-a stins cu încetul, scheletul ideologic dintre cele mai ordinare al filmului de miliarde de dolari mi-a apărut înainte cu claritate.

„Avatar” mi s-a dezvăluit ca eterna, primitiva şi neadevărata dicotomie dintre natură şi cultură, dintre bunul sălbatic şi omul civilizat, dintre cel care trăieşte în armonie cu natura şi cel care distruge natura de dragul banilor şi al puterii. Mi s-a părut deodată obscenă exaltarea primitivismului şamanic, inventarea unei utopii care nu-şi are niciun corespondent în vreun stadiu din istoria speciei umane.

Crima, tortura, canibalismul, sclavia au însoţit permanent istoria „bunului sălbatic”, mult înainte de contactul său cu civilizaţia apuseană. Pe de altă parte, prezentarea „noastră” drept capitalişti şi militarişti fără scrupule, fără nicio aluzie la imensa cultură ştiinţifică, filosofică şi artistică datorată Europei, este o altă simplificare mincinoasă.

S-a văzut în film o aluzie la războiul din Golf, la doctrina atacului preventiv a lui Bush, s-a citat „folosirea terorii împotriva terorii”. În realitate, nu există nicio legătură între războiul de pe Pandora şi cel din Golf, sau cel cu terorismul internaţional, nici măcar ca metaforă îndepărtată. Numai o orbire şi-un trist extremism ideologic pot face asemenea apropieri.

Paradoxul cel mare al filmului este că el îi îmbogăţeşte pe capitaliştii pe care-i critică şi împotriva cărora în aparenţă luptă. Ca şi Bob Marley altădată, care şi-a îmbogăţit casa de discuri cântând despre libertate, ca şi imaginea lui Che Guevara care vinde tricouri şi şepci de milioane de dolari, Cameron vinde idealism la preţ de aur, libertate la preţul diamantelor.

Vinde americanilor o Americă poliţist al lumii, le vinde ura de sine şi sentimentul de culpabilitate faţă de amerindieni şi faţă de natură. Asemenea vampirilor, America se vinde bine ca simbol al dezumanizării, al capitalismului venal şi-al imperialismului militarist.

Fără regretabilul damf ideologic care alcătuieşte osatura maniheistă a filmului, „Avatar” ar fi rămas o minune. Un film pe care-ai fi vrut să-l vezi şi să-l revezi la nesfârşit, de fapt un film în care-ai fi vrut să trăieşti veşnic. Mi-e groază de continuările care se anunţă şi care probabil vor reuşi să deconspire cu totul scamatoria din spatele visului.