Obama Ending Bush’s Iraq Adventure

<--

Obama pune capăt aventurii lui Bush în Irak

Aşa cum a declarat în timpul campaniei sale electorale, preşedintele democrat Barack Obama pune capăt prezenţei corpului expediţionar american pe teritoriul irakian la sfârşitul lunii august. Vor mai rămâne, totuşi, 50.000 de militari, care, oficial, vor avea rol de consultanţi pe lângă forţele de securitate irakiene. Important este însă că se face pasul cel mare în încheierea uneia dintre cele mai controversate decizii pe care le-a luat după Al Doilea Război Mondial un şef al Casei Albe. Cu toate acestea, în SUA, anunţul respectiv nu s-a bucurat de un ecou deosebit, dat fiind că războiul din Irak a reprezentat o adevărată fundătură, evoluţia şi implicaţiile lui nefericite ducând Administraţia Bush la una dintre cele mai scăzute cote de popularitate pe care le-a avut vreodată un preşedinte american. Dar, totodată, el a făcut ca, pentru prima oară după 1945, între SUA şi principalii săi aliaţi europeni să apară o fractură greu de imaginat vreodată. A făcut excepţie Marea Britanie, cu Tony Blair premier, care a acţionat precum Bulgaria faţă de Kremlinul bolşevic pe timpul comunismului!

Revenind la situaţia actuală din Irak şi comparând-o cu ceea ce voia să construiască politic George W. Bush acolo – un pol de democraţie, un exemplu pentru marele Orient Mijlociu democratic, stabil şi prosper -, trebuie constatat fără ezitare că este vorba de un eşec. Este adevărat, la venirea lor în Irak, în martie 2003, trupele americane l-au găsit pe Saddam Hussein la putere, pe care l-au înlăturat. Dar n-au găsit şi ceea ce Bush, vicepreşedintele Cheney şi, până la un punct, secretarul de Stat Colin Powell susţineau că există din belşug: arme de distrugere în masă, pe care le-ar fi fabricat regimul lui Saddam. Cum n-au fost găsite nici legături cu sinistra nebuloasă teroristă Al-Qaida.

Pornind de la schiţa sumară de mai sus ar trebui să vedem ce lasă trupele americane, acum, când grosul lor pleacă din Irak: o ţară cu vid politic, deşi, în primăvară, s-au organizat alegeri legislative; un stat care, de luni de zile, nu este guvernat, partidele învingătoare nereuşind să formeze un cabinet de coaliţie, în pofida medierii şi presiunilor insistente americane; o ţară în care violenţa face ravagii: atentatele cu maşini capcană ori comise de kamikaze sunt o realitate aproape zilnică, atât la Bagdad, cât şi în provincie.

Dintr-o atare perspectivă, exemplele sunt cele mai grăitoare: un atentat comis marţi la căderea serii în Kut (capitala provinciei Wassit, oraş aflat la 160 km sud de Bagdad) s-a soldat cu 33 de morţi şi 85 de răniţi, fiind cel mai grav după cel comis în martie 2008 (44 de morţi şi 75 de răniţi); în aceeaşi dimineaţă, la Bagdad, membrii Al-Qaida uciseseră nouă membri ai forţelor de securitate chiar la un punct de control. De altfel, luna iulie s-a dovedit cea mai sângeroasă din ultimii doi ani: 535 de morţi, dintre care 396 de civili şi 1.043 de răniţi. Este vorba, aşadar, despre o resurecţie a violenţei, şi nicidecum despre o diminuare a ei după mai mult de şapte ani de război, în condiţiile în care se credea că insurecţia părea slăbită, dar nu şi anihilată. Şi, dacă tot am vorbit despre Al-Qaida, să notăm că ea este foarte prezentă pe frontul irakian, grupările locale ce i s-au afiliat fiind dintre cele mai active, iar atentatele ori acţiunile lor, deosebit de violente. În plus, între timp, Al-Qaida a început să câştige teren şi în alte ţări din regiune.

O altă realitate dură, cu multiple influenţe nefaste asupra vieţii de zi cu zi, este adâncirea conflictului etnic dintre şiiţi şi sunniţi. Dacă, în timpul lui Saddam, ultimii erau la putere, după înlăturarea dictatorului, şiiţii au câştigat alegerile, dar asta n-a adus şi o armonie măcar în rândurile lor. În egală măsură, printre unele grupări şiite sentimentul antiamerican este foarte puternic, cel mai reprezentativ caz fiind cel al mişcării conduse de imamul Sadr, care, nu o dată, s-a lupat cu trupele americane.

Există, totodată, şi diferendul arabi-kurzi, căruia cei şapte ani de război i-au dat dimensiuni nebănuite înainte şi cu grave implicaţii în toată zona, în primul rând în Turcia. Mai precis, în această perioadă, Parlamentul autonom kurd sprijinit direct ori indirect de SUA a devenit foarte activ, el adoptând o Constituţie, un drapel propriu şi anexând zăcămintele de petrol de la Kirkuk şi mai multe localităţi din guvernoratele Ninive şi Diyala. De fapt, aceasta era una dintre marile mize ale Irakului, pe care o vizau grupul lui Cheney şi alte cercuri republicane. În fine, dar nu în ultimul rând, să nu uităm importanţa supravegherii frontierei irakiano-iraniene, pe unde parvin importante ajutoare pentru Al-Qaida. Vor putea să facă acest lucru în mod eficient şi constant trupele irakiene? Este una dintre multele şi marile întrebări ce-şi aşteaptă răspunsul, la ora actuală, când grosul trupelor americane pleacă din Irak după o aventură ce a durat peste şapte ani şi s-a dovedit păguboasă.