Two Years Since the Collapse of Lehman Brothers

<--

Doi ani de când s-a prăbuşit Lehman Brothers

Se împlinesc azi doi ani. Luni, 15 septembrie 2008, o explozie a zguduit America şi lumea întreagă. Exploziile precedente, produse în bănci uriaşe – Bear Stearns, Freddie Mac, Fannie Mae – fuseseră cumva absorbite. Chiar şi explozia gigantului Merrill Lynch, o uriaşă bancă de investiţii care intrase în derivă, a fost absorbită. De fapt, a fost salvată, în ultimă instanţă, de Bank of America. Prăbuşirea Lehman Brothers la 15 septembrie 2008, de asemenea o mare bancă de investiţii în pericol să se scufunde şi care a strigat zadarnic după ajutor, nu a mai fost absorbită.

Banca a căzut în gol, fapt ce anunţa lumii întregi că începe criza.

Pe planetă sunase alarma. Prăbuşirea băncii Lehman Brothers risca să transforme turbulenţa financiară ce cuprinsese America într-o criză clasică. Numeroase alte zone din lumea largă erau în pericol să se molipsească.

Criză?! Ce cuvânt îngrozitor. Americanii, sensibili la cuvintele folosite în comunicarea publică, se fereau să-l pronunţe. Numeroşi psihologi sugerau că, în acele împrejurări grave prin care treceau Statele Unite, ce agitau pieţele financiare, cuvântul criză era bine să fie evitat. Fiindcă ar fi prea tare. Cuvântul turbulenţă, folosit deja de foarte multă lume, li se părea mai puţin şocant.

Cuvântul turbulenţă (turbulence, în engleză) fusese folosit prima dată de Alan Greenspan, fostul şef al băncii centrale americane timp de aproape două decenii de dinaintea crizei. De altfel, aşa şi-a intitulat şi celebra lui carte apărută tocmai când începea vârtejul: “Era turbulenţelor”.

De unde plecase totul? Economiştii lumii caută şi astăzi răspunsuri. Numeroşi experţi s-au grăbit să afirme atunci că de pe piaţa imobiliară. Şi că, de fapt, vina-vinilor ar purta-o creditele aşa-numite subprime. Treptat, pe măsură ce analizele s-au adâncit, mai multe cercuri de specialişti şi-au dat seama că totuşi, fiind vorba de o veritabilă criză ce a lovit cumplit marile pieţe financiare, dublată şi de recesiuni durabile, a restrânge baza ei de lansare ar contrasta cu realitatea.

Apoi, a fost înţeles faptul că actuala criză nu seamănă în niciun fel cu precedentele. Până acum, timp îndelungat, istoria se confruntase cu crize de supraproducţie. De această dată, însă, America brevetează o criză de supraconsum. Zona de plecare a noii crize fiind tocmai consumul. Sau, mai exact, excesul de consum susţinut de excesul de creditare. De aici şi rolul de remodelator pe care şi l-a asumat criza actuală. Fiindcă s-a anunţat de la început a fi un fenomen ce-şi propune să modeleze întreaga lume timp de ani mulţi de aici înainte, provocând o corecţie a consumului, chiar o schimbare a stilului de viaţă. La bază fiind restrângerea creditării. Pentru că banii aveau să fie mai puţini şi mai scumpi.

Actuala criză mondială, plecată din America, avându-şi baza de lansare în supraconsum, a devenit posibilă în secolul XXI, când bunăstarea pe datorie s-a întins pe spaţii ample de pe planetă, în multe cazuri fără să fie susţinută de economii sănătoase; ori şi mai rău, bazându-se pe economii obeze, umflate cu depăşiri de consumuri, cu deficite şi cu inflaţii perfide.

Adevărul este că totul pornise de la prea multă lăcomie. Pieţele financiare s-au apucat să multiplice bani la nesfârşit. Sau, mai degrabă, să multiplice instrumente financiare, cu deosebire derivate, uitând adeseori de faptul că banii, chiar şi în capitalismul financiar, au nevoie de o bază: munca performantă. S-a ajuns astfel la o criză posibilă numai în condiţiile veacului XXI, într-o vreme dominată de tehnologii dintre cele mai sofisticate, care pun banii în mişcare într-o dinamică şi în modalităţi neîntâlnite în istorie. Până când, în toamna lui 2008, vârtejul financiar global, ce se agita de mai bine de un an, din august 2007, a devenit furios. Tocmai când se contura speranţa că lucrurile se calmează. Şi dintr-o dată vâltoarea a izbucnit cu furie. Coloşii financiari ai Americii, cu ramificaţii atât în Europa, cât şi pe alte continente, s-au văzut în pericol de a fi înghiţiţi. Unii chiar au fost înghiţiţi; alţii au fost salvaţi în ultima clipă. Când s-a prăbuşit însă Lehman Brothers, criza devenise inevitabilă. Şi iată că am văzut ceea ce, în urmă cu numai un an, nimeni n-ar fi crezut că ar fi posibil: Administraţia Bush şi Fed şi-au unit forţele pentru salvarea companiilor în criză. Un Plan Marshall Financiar de 700 de miliarde de dolari a fost activat în grabă. Va fi soluţia finală sau se va merge şi mai departe? Nimeni nu ştia atunci să răspundă. Şi, ce este şi mai grav, nimeni nu ştie nici acum să răspundă ce va urma.

Crizele economice au o trăsătură comună, dovedită istoric, ce ajută lumea să nu înnebunească de tot: vin şi trec. Drama este că deşi trec, unele repede, altele încet, în câţiva ani chiar, lasă în urma lor falimente, şomaj, sărăcie şi suferinţă.