Individual Freedom and the Limits of Power

<--

Statul american Wisconsin e mic, are şase milioane de locuitori. Joia trecută, Adunarea Legislativă a statului a aprobat restricţii masive în ceea ce priveşte activitatea sindicatelor din sectorul public, printre altele limitând dreptul lor la negocieri colective şi impunând ca membrii sindicatelor să voteze în fiecare an dreptul acestora de a-i reprezenta în continuare. Şi alte state americane, cum sunt Ohio, Iowa, Indiana, Michigan, Idaho, Tennessee, Kansas, iau în considerare măsuri de limitare a activităţii sindicatelor din sectorul public. Înainte de adoptare, proiectul de lege stârnise o opoziţie dură din partea stângii americane şi a provocat cele mai mari demonstraţii din Wisconsin de la războiul din Vietnam. Scot Walker, guvernatorul statului, spune că „această initiaţivă salvează locuri de muncă, protejează plătitorii de taxe, va reforma administraţia şi va ajuta la echilibrarea bugetului”.

Şi lumea este mică. Timpurile sunt aceleaşi şi pentru noi, şi pentru americani. Trăim aceleaşi întâmplări. Deosebirea este că Statele Unite sunt prospere şi deja doar o treime dintre angajaţii sectorului public şi doar 6,9% din angajaţii din sectorul privat sunt membri de sindicat. Acestea sunt instituţii ce au apărut în timpul revoluţiei industriale. Timpul lor a trecut. Astăzi, corporaţiile, ele însele, au nevoie să-şi motiveze, să-şi educe şi să-şi protejeze social angajaţii. Trecător la noi există încă angajaţi şi angajatori care nu înţeleg această realitate. Vor dispărea prin competiţie. Un patron care îşi exploatează partenerii este un prost. E interesul meu ca angajator să am echipe de oameni competenţi, să le organizez formarea profesională, să-i trimit la studii aici sau în străinătate, să le asigur nu numai prin pachetul salarial condiţiile de viaţă care să-i lege de companie. Succesul e al echipei, oricât de mică sau de mare.

Cum am mai spus, noul Cod al Muncii nu e perfect. E o jumătate de măsură. Păstrează încă fixaţii intelectuale ale epocii industriale. Şi politicienii din Opoziţie, şi cei de la Putere ar trebui însă să fie conştienţi că liberalizarea relaţiilor de muncă nu este decât un pas mic dintr-un marş foarte lung spre prosperitate. El riscă să nu aibă rezultate dacă imediat nu urmează micşorarea drastică a contribuţiilor sociale ale angajatorilor şi angajaţilor pentru a elibera resursele financiare ale companiilor pe de o parte, iar pe de alta a creşte veniturile pentru sporirea consumului. „De unde acoperim deficitul?”, apare imediat răcnetul furios al populiştilor. Răspunsul este implicit. Aşa creşte baza de impozitare. Nu este suficient. În paralel trebuie micşorată şi cota unică de impozitare. Cum de multe ori am spus, 10% ar reprezenta un nivel raţional şi un alt pas către ieşirea din criză. Deficitele temporare trebuie acceptate. Refinanţarea poate fi asigurată mai ales din privatizarea rapidă şi masivă a ceea ce încă, din păcate, a rămas la stat. Acesta este şi leacul corupţiei de altfel. Nu aud pe nimeni discutând despre concesionarea prin licitaţie publică a vămilor, de exemplu.

Acum două săptămâni, la un forum despre Constituţie, organizat de Fundaţia „Horia Rusu”, susţineam că, odată cu ieşirea treptată din criză, ar putea fi introduse în Constituţie limitarea deficitului bugetar, limitarea ponderii bugetului în PIB şi limitarea ponderii datoriilor guvernamentale în PIB. Ele înseamnă limitarea puterii executive prin Legea fundamentală. Sunt condiţii pentru libertatea economică a oamenilor şi a corporaţiilor, şi deci pentru prosperitate. Adoptarea doar a uneia dintre aceste limitări, deficitul bugetar în speţă, aşa cum auzeam zilele trecute, e cel puţin o trăznaie periculoasă pentru o ţară în dezvoltare. Se poate întâmpla doar într-o ţară avansată, unde politicienii nu pot strica prea mult, cum este Germania. Nimic nu e mai nociv decât mimetismul pe sărite. Afirmaţia nu este valabilă numai pentru limitarea acţiunii guvernamentale, ci şi pentru reformele de care avem nevoie în ceea ce priveste moneda, libertatea mediului de afaceri, educaţia, sănătatea, pensiile.

Aceste gânduri despre un program economic coerent, pornit doar de la realitatea românească în lumea globalizată, mă bântuie de vreo 20 de ani. Între timp, s-au schimbat multe, dar şi mai multe au rămas la fel. Noi trebuie să reuşim să facem un salt. Din apărarea libertăţilor individului şi limitarea puterii s-a născut prosperitatea americană. E singurul model acceptabil.