Libya: America’s Duty to Attack

Back To Origin

Prin decizia de a interveni în favoarea rebelilor libieni copleşiţi de trupele colonelului Gaddafi, administraţia Obama a deschis un capitol în materie de intervenţii militare, internaţionale, dar mai ales americane: responsabilitatea de a proteja, dar intervenţie militară limitată.

Pe parcursul săptămânii trecute, Casa Albă s-a aflat sub tirul celor mai dure critici interne pentru a justifica implicarea Statelor Unite în campania împotriva colonelului Gaddafi. La 28 martie, Barack Obama şi-a prezentat motivele sale, într-un amplu discurs adresat naţiunii americane.

Obama şi-a evitat Srebrenica

„Nu era în interesul nostru naţional.” Cu puţin timp înainte, Gaddafi îi comparase pe civilii care se ridicaseră împotriva sa cu nişte şobolani, ameninţând că trupele sale vor merge din uşă în uşă pentru a-i pedepsi. „Dacă am fi aşteptat încă o zi, Benghazi ar fi devenit victima unui masacru care ar fi reverberat în întreaga regiune, pătând conştiinta globală.(...) Am refuzat să aştept imaginile masacrului şi gropile comune”, a precizat preşedintele Obama. Aşadar, administraţia Obama a ales să acţioneze „preemptiv”, pentru a opri un dezastru umanitar iminent. În caz contrar, este foarte probabil ca Benghaziul să se fi transformat în Srebrenica sau Ruanda lui Obama.

Şi totuşi, America nu-şi poate folosi puterea militară pentru a interveni oriunde există represiune. În cazul libian, un set de circumstanţe ideale (un mandat legal adoptat de Consiliul de Securitate , o coaliţie de voinţă decisă să implementeze voinţa Naţiunilor Unite, OK-ul indirect dat de China şi Rusia) au permis Americii să-şi utilizeze capacităţile unice. Dacă nu ar fi făcut-o, credibilitatea ONU, de garant al păcii şi securităţii internaţionale, s-ar fi pulverizat. Rezoluţiile sale sub Capitolul VII al Cartei nu ar fi rămas decât nişte „cuvinte goale”. Pentru Obama, el însuşi un deţinător al Premiului Nobel pentru Pace, preţul inacţiunii ar fi fost mult mai mare.

Intervenţie limitată

Pe de altă parte, Obama a respins cu fermitate o misiune care depăşeşte limitele fixate de Rezoluţia 1973. Cu alte cuvinte, să meargă până la capăt - schimbarea regimului Gaddafi. Nu doar că acest lucru ar fi insemnat dezmembrarea coaliţiei internaţionale, pierderea legitimităţii, dar foarte probabil o astfel de finalitate operaţională ar fi mers până la desfăşurarea de forţe terestre americane în Libia. „Am mai mers pe acest drum, în Irak. (...) Nu este ceva ce ne permitem să repetăm în Libia”, a spus Obama. Retroactiv, preţul hybrisului neoconservator, al schimbării regimului Saddam Hussein a însemnat o notă de plată pe care America de asăzi cu greu şi-o poate permite: trupele americane au stat acolo timp de 8 ani; mii de americani şi irakieni şi-au pierdut viaţa; efortul militar a implicat o cheltuială de un trilion de dolari. Aici, Obama pare să rezoneze direct cu avertismentul enunţat de Robert Gates, în urmă cu câteva săptămâni, într-un discurs în faţa cadeţilor de la West Point: „În opinia mea, orice viitor Secretar al Apărării care îl sfătuieşte pe preşedinte să trimită din nou o armată terestră americană în Asia, Orientul Mijlociu sau Africa ar trebui să fie examinat de psihiatru.”

Responsabilitatea de a apăra

Aşadar, când să ne aşteptăm ca America să-şi mai folosească forţa militară? Dincolo de „războaiele necesare” de autoapărare? Obama a expus în discursul său o lungă listă de astfel de circumstanţe opţionale: „vor fi momente când siguranţa noastră nu va fi direct ameninţată, dar interesele şi valorile noastre pot fi. Uneori istoria înseamnă un şir de provocări care ameninţă umanitatea şi securitatea noastră comună - răspunzând dezastrelor naturale; sau prevenind genocidul şi menţinând pacea; sau menţinând integritatea circuitului comercial”. Se prea poate ca America să fie nevoită să implice în astfel de scenarii, dar merită reţinute particularităţile formulei libiene, care ar putea ghida o viitoare intervenţie: responsabilitatea de a acţiona nu ar trebui să aparţină niciodată doar Americii, ci întotdeauna obiectivul ar trebui să fie acela al mobilizării unei comunităţi de acţiune colectivă.

În plus, nu trebuie să uităm doctrină-umbrelă care a oferit justificarea etică a intervenţiei din Libia: „responsabilitatea de a proteja”. Pentru că, odată cu Libia, acest nou principiu al relaţiilor internaţionale a devenit precedent juridic. De aici, probabilitatea ca în viitor America să intervină din nou în numele „responsabilităţii de a proteja”. Aceasta reinventează natura suveranităţii tradiţionale, înţeleasă ca imunitate faţă de orice interferenţă externă. Acum, accentul nu mai cade pe suveranitatea ca drept, ci pe responsabilitatea ataşată acestui drept. Când statul abdică de la datoria sa primară (aceea de a-şi proteja cetăţenii), aceasta va fi preluată de comunitatea internaţională. De-altfel, această responsabilitate este parte intrinsecă din viziunea despre lume a administraţiei Obama: reprezintă unul dintre pilonii Strategiei de Securitate Naţională a Statelor Unite.