Long Live the Peace Struggle

<--

În cadrul programului de largă respiraţie diplomatică “Dacă n-am ce face-acasă, pun de-un summit şi mă lasă”, nu mai puţin de 53 de şefi de stat şi de guvern, din lumea largă, s-au dus olecuţă pînă la Seul, ca să aibă de unde să se-ntoarcă. Desigur, nu înainte ca înaltele lor soţii să culeagă roadele a două zile de programe culturale şi de shopping, la cel mai înalt nivel, timp în care iluştii şi atît de îngrijoraţii lor soţi se perpeleau de grija lumii în şedinţele plenare şi pe secţiuni dedicate temelor securităţii şi siguranţei nucleare. Nu puteau lipsi cuvenita fotografie de grup şi semnătura pusă pe atotcuprinzătorul de nimic Document final, compus 99,9999% din fraze, calitatea diplomatică de lux, de tipul: “Bine-ar fi să fie bine!”, “Vom munci şi vom lupta, mîine n-o mai fi aşa!”, “Cucuruzul cînd s-o coace, o să fie şi mai pace!”. Cine crede că exagerez, nu are decît să ia la puricat Agenda şi Comunicatul reuniunii de la Seul, pompos şi la fel de gol intitulată: “Dincolo de securitate şi către Pace”. Ca să vă scutesc de efort, am să vă spun pe scurt ce şi cum, de unde şi încotro.

Istoria a început acum doi ani, cu summitul de la Washington, primul dintr-un ciclu care, foarte probabil, nu se va mai încheia chiar aşa, cu una cu două. Gazul pe foc l-a pus Iranul şi, într-o măsură ceva mai mică, Coreea de Nord. Tema este veche de cînd lumea, mai precis de la semnarea Tratatului de Neproliferare Nucleară: cum facem să respectăm dreptul suveran al statelor de a dezvolta aplicaţii ale energiei nucleare şi, în acelaşi timp, să ne asigurăm că, la adăpostul sus zisei suveranităţi, nu sunt dezvoltate capacităţi militare, adică mai pe şleau, nu sunt fabricate şi cîteva bombiţe tip Hiroşima? Răs-punsul la această întrebare ar fi trebuit să-l dea, conform aceluiaşi tratat, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA), organism interguvernamental aflat în sistemul instituţional al ONU. Cu instrumentele ştiinţei şi cu autoritatea inspecţiilor la faţa locului, ea ar trebuie să poată spune, în orice moment, dacă programele nucleare civile ale unei ţări au luat-o sau nu pe calea periculoasă şi ilegală a militarizării. Incapacitatea de a răspunde la această întrebare, în cazul Iranului, i-a adus IAEA notorietatea şi recunoaşterea internaţională deplină, sub forma unui Premiu Nobel pentru Pace! A fost momentul de vîrf în care politichia şi competiţia dintre diferiţii mari jucători pe tarlaua relaţiilor internaţionale au transformat un arbitru-inspector în jucător deghizat, care a ocrotit cît a putut guvernul de la Teheran de acuzaţiile de deturnare militară a programelor sale civile, dîndu-i şansa istorică să se apropie de pragul militarizării nucleare. Tărăşenia asta n-ar fi fost de ajuns, poate, pentru ditai summit-ul, dar Bunul Dumnezeu a avut grijă să procopsească lumea, între timp, cu un uriaş cutremur care a aruncat un munte de apă peste nişte paşnice centrale nucleare din Japonia. Rezultatul a fost cea mai gravă şi mai lungă criză de securitate nucleară de la Cernobîl încoace. Un val de frică a ocolit aproape instantaneu lumea şi i-a mobilizat rapid pe politicienii de pretutindeni. În Germania, spre exemplu, în doar cîteva luni s-au luat hotărîri grele privind închiderea unora dintre capacităţile nucleare existente, ajunse la faza de reparaţii capitale şi scoaterea din uz a tuturor celorlalte în doar cîţiva ani!

În sfîrşit, interesele de agendă ale anului electoral american şi-au spus şi ele cuvîntul. Preşedintele Obama, candidat la reînnoirea propriului mandat, avea nevoie de ceva mai de răsunet, de un succes în lupta cu terorismul internaţional care să-l pună la adăpost de atacurile furibunde ale contracandidaţilor săi republicani şi să-i confere o aură de “lider mondial”. Nimic mai util decît un Summit! Dacă mai punem la socoteală şi graba uriaşei trînto-craţii de nivel înalt a ONU de a se băga în seamă, cu cel mai neînsemnat prilej, atunci reţeta pentru un summit la fiecare doi ani are succesul garantat. Şi uite-aşa s-a ajuns la Seul 2012, după care va urma 2014 Olanda şi etc.

În ciuda faptului că abordarea instituţională şi politică este derizorie, problemele care stau ascunse după uşă sunt cît se poate de serioase. Nu mai puţin de 480 de kilograme de uraniu înalt îmbogăţit au fost disponibilizate din centralele nucleare ale unor state, doar în ultimii doi ani, suficient combustibil pentru producerea a circa 19 bombe tip Hiroşima. Complicaţiile legate de tratarea uraniului înalt îmbogăţit, transformarea lui în material “sărăcit”, problemele legate de securitatea proceselor de tratare, transport, manipulare, semnalarea unor tentative de a “comercializa la negru” material fisionabil şi apetitul pentru acţiuni teroriste cît mai spectaculoase fac din problema resurselor nucleare ale programelor civile una de securitate internaţională, foarte complicată. Ridicolul situaţiei şi al politicienilor vine de acolo de unde oricine poate constata că există instrumentele legale şi instituţionale pentru a trata tema. Summit-urile de tipul celui de la Seul nu sunt decît exerciţii de imagine şi de băgare în seamă ale politicienilor care nu prea mai au ce face pe acasă, prilej pentru risipa de fonduri de reprezetare şi de sporovăială între ei, şefii de stat şi de guverne, aşa… mai de la om la om. După cum s-a văzut, însă, în cazul Obama – Medvedev, sporovăiala se poate lăsa cu costuri grele, pe plan politic, mai ales dacă are cineva grijă să lase deschise nişte microfoane despre care ai fi putut jura că sunt închise!

De aceea, mă întorc şi zic, împrumutînd lozinca destinată celebrităţii eterne, inventată de Havel: “Trăias-că lupta pentru pace şi… berea, care nouă mult ne place!”