Venit la Casa Albă în 2009, preşedintele Barack Obama a sugerat recentrarea politicii externe a Statelor Unite ale Americii în dreptul Asiei, după ce, în deceniile postbelice, Europa a fost centrul de interes. Raţiunile profunde ale concentrării pe Asia au fost multiple şi au ţinut, pe de o parte de Europa, pe de altă parte de China.
Bunăoară, în competiţia celor două supraputeri ale lumii, SUA şi Uniunea Sovietică, Europa era miza. În plus, la capătul reconstrucţiei postbelice, Europa a devenit principala forţă economică, alături America. Acestor două raţiuni li s-a adăugat împrejurarea că, din 1989, sciziunea ideologică a dispărut, Europa Centrală şi Răsăriteană trecând, de asemenea, în sfera societăţilor deschise. Între timp, China a urcat în poziţia celei de a doua supraputeri economice şi înregistrează o dezvoltare în ritmuri şi proporţii fără precedent în istorie.
Nu de mult, Henry Kissinger (cu volumul On China, 2012) a evocat cum au fost reluate relaţiile dintre SUA şi China, la nivelul anilor şaptezeci, şi a apărat cadrul cucerit al dialogului supraputerilor. Ceva mai recent, Hillary R. Clinton a dat (cu volumul Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) o nouă evaluare evoluţiei Chinei şi relaţiilor pe care America înţelege să le angajeze cu ea. În viziunea fostului Secretar de Stat, Asia, în particular China, constituie noul „pivot” al politicii Americii în lume, fără ca aceasta să însemne scăderea importanţei altor „obligaţii şi oportunităţi” (p.46) pentru politica americană.
Merită să stăruim asupra acestei evaluări a fostului secretar de stat american. Ea atestă, încă o dată, ponderea dobândită de China în lumea actuală şi nevoia unei abordări ce părăseşte simplificările pe care le întâlnim în ideologiile sumare ale timpului nostru, cu deosebire, în ţări cu slabă analiză proprie din partea decidenţilor.
Focalizarea pe Asia a politicii internaţionale a Americii venea, desigur, din noile analize ale prezenţei Americii în lume, care au recomandat consolidarea ponderii SUA în regiunea Pacificului. Ea ţinea de ascensiunea rapidă a Chinei la rangul celei de a doua supraputeri. Cum priveşte Hillary R. Clinton acest fapt istoric se cuvine preluat în frazarea proprie: „Ascensiunea Chinei este una dintre dezvoltările strategice cele mai pline de consecinţe ale timpului nostru” (p.42). În plus, argumentează fostul secretar de stat american, „Asia a fost unica regiune în lume care a înregistrat câştiguri continue în materie de drepturi politice şi libertăţi civile” (p. 60), iar America le socoteşte pe toate acestea drept treaptă spre alte evoluţii pozitive.
Pe aceste raţiuni de bază s-a construit noul pivot al politicii Americii în lume. Hillary R. Clinton afirmă că „unul dintre scopurile iniţiale ale planului pivot a fost acela de a creşte implicarea noastră activă în afacerile asiatice, în aşa fel încât să avanseze interesul nostru într-o regiune mai deschisă democratic şi prosperă, fără a ne slăbi eforturile de a construi o relaţie pozitivă cu China” (p. 99). Între cele două supraputeri de astăzi există, desigur, „fricţiuni” din cauza dezacordurilor în dezlegarea unor probleme şi „percepţiilor” diferite ale situaţiei din Asia şi din lume în general. În optica americană, acesteanu s-ar mai putea depăşi cu strategia „nonintervenţiei în treburile interne”, favorizată de China. O abordare nouă va trebui găsită. “Nu avem interesul – scrie fostul secretar de stat american – să provocăm China. Dar insistăm pe lângă China să joace după regulile ce leagă naţiunile” (p. 100). Aceasta înseamnă comunicarea intensă cu China, dar nicidecum izolarea pe care o recomandă, orbiţi de clişee, propagandiştii de ocazie.
Nu se poate să nu remarcăm faptul că, având beneficiul unei experienţe la Casa Albă, ca parte a unui cuplu care a operat în momentul istoric al cotiturii spre globalizare, Hillary R. Clinton a putut pune explicit problema schimbării politicii externe americane. De la început, fosta primă doamnă a Americii a lucrat „pentru a reorienta politica externă americană în jurul a ceea ce numesc «putere inteligentă (smart power)»” (p. X) – un concept elaborat în inovativele cercetări de la Harvard (de grupul din jurul lui Joseph Nye). Prin acest termen s-a înţeles „combinaţia corectă de mijloace – diplomatice, economice, militare, politice, juridice şi culturale – pentru fiecare situaţie” (p. 33) şi tragerea tuturor consecinţelor din faptul că America este „indispensabila naţiune a lumii (p. XII). „În vreme ce sunt puţine probleme ale lumii de astăzi pe care Statele Unite le pot rezolva singure, sunt şi mai puţine acelea care pot fi rezolvate fără Statele Unite” (p. XII).
Se ştie că, în urma atacului terorist din 11 septembrie 2001, Statele Unite au trebuit să ia în seamă ameninţările externe şi să devină „vigilente”. Administraţia lui George Bush Jr. s-a plasat în această optică. Hillary R. Clinton argumentează pentru o schimbare, în înţelesul că, rămânând „vigilentă”, America trebuie să facă mai mult pentru „a folosi cele mai mari oportunităţi, mai ales în Asia-Pacific” (p. 21). Schimbarea are la bază noi opţiuni strategice ale Statelor Unite şi o nouă privire asupra Chinei. Unele dintre opţiunile strategice sunt în spaţiul orientărilor interne, altele privesc direct acţiunile externe. Să ne oprim asupra acestei schimbări al cărei avocat este fostul secretar de stat american.
Se ştie de multă vreme că în politica cuprinzătoare a Statelor Unite ale Americii alternează măsuri care pun în valoare puterea bazată pe randamentul extraordinar al instituţiilor, cu măsuri care valorifică continua preocupare din cultura americană pentru a converti valorile democraţiei în forme de viaţă. Preşedinţii John Adams şi Thomas Jefferson simbolizează cele două direcţii complementare, cărora republicanii şi democraţii le dau viaţă în contextele variabile ale istoriei. Pragmatismul, filosofia specific americană (vezi Andrei Marga, The Pragmatic Reconstruction of Philosophy, Cluj University Press, 2012), justifică de fapt orientarea oamenilor spre o acţiune izvorâtă din îmbrăţişarea unor valori, până la urmă religioase, favorabile democraţiei. Intervenţia în dezbaterea istorico-politică a celor mai mari filosofi ai lumii de la începutul actualului mileniu, Richard Rorty şi Jürgen Habermas, era de fapt motivată de preocuparea pentru a reafirma substanţa morală a culturii americane în acţiunile internaţionale. Reacţia care are loc astăzi în SUA (vezi, de pildă, Mark.R.Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, Threshold, New York, 2012; Robert Kagan, The World America made, Alfred A. Knopf, New York, 2012) este motivată de preocuparea pentru a pune în valoare prevalenţa asigurată de instituţiile Americii în lume.
Hillary R. Clinton urcă pe scena reflecţiilor menite să reconfigureze politica externă a Americii după stimulativele analize ale istoricului Paul Kennedy (vezi, de pildă, extraordinara carte Rise and Fall of the Great Powers, 1987), consacrate emergenţei şi declinului puterilor în istorie. Acesta a adus în discuţie scăderea ponderii de prim actor a Statelor Unite, ca urmare a datoriei publice uriaşe, impactului economic al recesiunii şi costisitoarei extinderi a intervenţiilor pe glob. Autoarea volumului Hard Choices consideră că o astfel de abordare „subevaluează multe din atuurile Americii, incluzând capacitatea noastră de rezilienţă şi reinvenţie. Armata noastră a fost de departe cea mai puternică din lume, economia noastră a fost încă cea mai mare, influenţa noastră diplomatică nu are rival, universităţile noastre stabilesc standardele globale, iar valorile noastre ale libertăţii, egalităţii şi oportunităţii conduc încă oamenii de pretutindeni spre ţărmurile noastre. Atunci când vrem să rezolvăm o problemă în lume putem apela la foarte mulţi prieteni şi aliaţi” (p.26). Fostul secretar de stat vede în pesimism un obstacol şi spune că „avem nevoie tocmai de rafinarea instrumentelor noastre şi de punerea lor în folosinţa cea mai bună” (p. 26). Deviza lui Steve Jobs, „think different”, este şi a autoarei cărţii Hard Choices.
În politica internaţională a SUA, Hillary R. Clinton pleacă de la „arhitectura”, asigurată de instituţii, alianţe şi norme stabilite după al Doilea Război Mondial, dar pune accentul pe „o ordine globală bazată pe reguli, care poate administra interacţiuni între state, proteja libertăţile fundamentale şi mobiliza acţiuni comune. Dar aceasta trebuie să fie mai flexibilă şi mai inclusivă decât până acum” (p.33). Considerarea Asiei ca „focal point of the administration’s foreign policy” (p.45) este parte a acestei noi ordini globale.
Opţiunea de bază a politicii americane în Asia, reprezentată de Hillary R. Clinton, este „reafirmarea Americii ca putere la Pacific fără a declanşa o confruntare inutilă cu China” (p.46). Maxima împărtăşită la un moment dat cu premierul chinez Wen Jiabao era „atunci când te afli pe aceeaşi barcă, traversează în pace râul”. Continuând politica reprezentată de Henry Kissinger, SUA s-au simţit după 2008 în aceeaşi barcă cu China.
Aceasta nu a însemnat trecerea sub tăcere a competiţiei inevitabile a abordărilor americană şi chineză, perceptibil diferite, pe teritoriul altor ţări. Hillary R. Clinton aminteşte faptul că „ascensiunea Chinei şi mixul ei de autoritarism şi capitalism de stat a oferit un exemplu atrăgător pentru unii lideri” (p.60) ai ţărilor lumii, care s-au grăbit să considere că valorile democraţiei liberale nu ar fi singurul reper. Cum era de aşteptat, autoarea cărţii Hard Choices afirmă că „scopul major al strategiei noastre în Asia a fost să promovăm reforma politică, precum şi creşterea economică. Am dorit să facem din secolul al 21-lea un timp în care popoarele din întreaga Asie să devină mai prospere, dar şi mai libere. Iar mai multă libertate va antrena, eu sunt convinsă, mai mare prosperitate” (p.60).
Relaţiile Americii cu China care nu se lasă însă reduse acum la formule simple („prietenie” sau „rivalitate”), ci rămân relaţii în „ape neregularizate” (p.66) şi pretind, înainte de orice, „flexibilitate”. „Cu cât – afirmă Hillary R.Clinton – ambele părţi urmează exemplul acelor diplomaţi intreprizi de odinioară de a arunca punţi peste prăpăstii în înţelegere mutuală şi interese, cu atât vom avea mai bune şanse de a face progrese” (p.66).
Se ştie prea bine că Statele Unite sunt angajate în tratate cu Japonia şi Coreea de Sud în regiunea Pacificului. În plus, principiul navigaţiei libere pe mări şi oceane este opţiune caracteristică a Americii. Problema concretă a apărut în legătură cu situaţia din Marea Chinei de Sud. China a definit zona drept una de „interes esenţial (core interest)” pentru sine, iar Statele Unite consideră aceeaşi zonă, în lumina principiului amintit, drept una de „interes naţional (national interest)” pentru ele însele (p.79). China consideră că trebuie exclusă „interferenţa externă” în relaţiile statelor, SUA preconizează ca în Marea Chinei de Sud să fie luate în seamă interesele tuturor ţărilor. China aminteşte partenerilor ei că reprezintă „o ţară mare, o ţară mai mare decât oricare alta din regiune”, Statele Unite apelează la ideea unei „abordări multilaterale” pe baza legislaţiei internaţionale existente (p.79).
Abordări concurente, nu neapărat antagonice, pot să apară oricând în relaţia dintre Statele Unite şi China. Hillary R. Clinton propune ca ele să fie abordate cu disponibilitatea la a găsi soluţii noi luând în seamă ambele perspective – şi cea proprie şi cea a partenerului. Autoarea cărţii Hard Choices aminteşte împrejurarea că Statele Unite au „învăţat” şi-şi asumă că, pe fondul globalizării din decadele recente, a sosit timpul reflecţiei mature şi al promovării de acorduri „mai inteligente şi mai oneste (fairer) în privinţa comerţului” (p.78), ca şi a relaţiilor cuprinzătoare dintre ţări. În optica cunoscută a democraţilor americani, relaţia SUA cu China este plasată în orizontul explorării împreună a noi oportunităţi de cooperare.
Am amintit toate acestea pentru a arăta încă o dată cât de greşită este – la orice comparaţie – pledoaria unor politicieni şi intelectuali superficiali de a lua distanţă de China sau de a reduce aceste relaţii la acţiuni protocolare. Dacă Statele Unite ale Americii se preocupă să inoveze în relaţia cu China şi să coopereze pe scara cea mai mare posibilă, nu ar fi cazul să se înveţe din acest exemplu?
Cu siguranţă că da, iar aici, în România, decidenţii ar trebui să înţeleagă lucruri simple.
Aşa cum, în condiţii normale, nu a dat rezultate izolarea ţărilor ca urmare a ideologiilor, nu dă rezultate nici considerarea vreunei ţări prin prisma diferenţelor culturale (aici cea clamată de unii cu suficienţă, dintre „europenism” şi „asiatism”). Mulţi „specificişti” – alaltăieri folclorici, ieri ideologici, iar acum „culturali” – s-ar putea trezi să vadă că, sub numeroase aspecte, China este şi mai modernă şi mai descentralizată şi mai creativă decât ţara lor. Nici „războiul social mondial”, din orice direcţie ar fi practicat – adică nici din perspectiva nostalgicilor şi nici din cea a „dreptei”, de după 1989 –, nu dă rezultate, dar nici „conflictul culturilor”. Aceste viziuni, de la început improvizate, nu duc la soluţii, ci mai degrabă la pierderi.
Problema nu este – cum s-a crezut cu suficienţă în anii din urmă la Cotroceni – să faci complezenţe Chinei, căci nimeni nu le-a cerut, ci să cooperezi fără prejudecăţi şi restricţii, în beneficiul mutual. Oamenii maturi nu-şi pretind să se imite atunci când convin să întreprindă ceva împreună. Problema nu este nici să declari doar, ca pliere la o modă – cum se face la palatul Victoria -, voinţa de cooperare cu China. Covârşitoarea parte a ţărilor din lume o fac. Problema este să fructifici, prin acţiuni aducătoare de rezultate, şansele de investiţii şi de cooperare cu China.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.