Less than 1 min.Read

Trump Throws the Middle East into Crisis

May 28, 2018

Published in Revista22
(Romania) on 15 May 2018
by Octavian Manea (link to original link to original)

Translated from by Alina Dohotaru. Edited by Helaine Schweitzer.

Washington's denunciation of the nuclear agreement with Iran pours gasoline on the regional fire. Clashes between Israel and Iran are likely to degenerate into all-out war. The move of the U.S. Embassy to Jerusalem has brought the Palestinian issue back to center stage.

Meanwhile, the political rise of the Shia cleric, Moqtada al-Sadr (a long-time adversary of the U.S.) threatens the precarious equilibrium in post-Islamic State Iraq. In addition, trans-Atlantic relations cross an existential crisis, perhaps deeper than in 2003, and the Kremlin seems to be the great beneficiary.

The United States’ withdrawal from the nuclear deal with Iran, officially known as the Joint Comprehensive Plan of Action, came as no surprise to anyone. In fact, Donald Trump strongly denounced the agreement during his campaign. Since then, nothing has changed his mind. On the contrary, he has treated the agreement as a tortuous inheritance, as Barack Obama’s main international achievement. And he has had to prove he is anti-Obama. Following this line of thinking, Trump has regularly criticized the nuclear deal: It will not solve all the problems with Iran, and the lifting of sanctions gave the green light to Iran to create disorder in the Middle East while the ballistic program continues unhindered. On the other hand, supporters say the agreement was aimed at reducing and limiting Tehran's nuclear ambitions, institutionalizing a robust inspection regime to detect any deviation early while the Obama administration's attention was absorbed by the Syrian crisis and the campaign against the Islamic State group.

Many observers are convinced that Trump has prematurely applied to Iran what he learned from the North Korean episode: Only a campaign of maximum pressure (economic, political and military) forces the other party to accept concessions that are almost impossible to contemplate. But is there, in the case of Iran, a possibility of rebuilding an international coalition capable of exerting unbearable pressure (as in 2015)? It is unlikely that such an effect can be generated without the participation of Russia, China and Europe.

Applying the lessons from the Iran agreement can work both ways, inasmuch as the White House uses the gaps in the Iranian nuclear agreement in the North Korean case to signal what it wants from the Pyongyang. On the day that Trump denounced the JCPOA, his national security advisor, John Bolton, announced that the U.S. withdrawal will have “implications for the forthcoming meeting with Kim Jong Un. It sends a very clear signal that the United States will not accept inadequate deals.” Against this background, Washington awaits radical concessions from Pyongyang: the elimination of all processes that allow the accumulation of nuclear fuel while banishing the ballistic program. The model that is contemplated, especially by Bolton, is that of Libya in 2003, which handed over its weapons of mass destruction program to the international community.

It should be noted that Trump’s appeal in his JCPOA speech was all about how toxic Iran's regional behavior is and how Tehran's fingerprints are behind every major crisis in the Middle East. But the fundamental question is how much Trump is willing to oppose Iran's harmful behavior. From this perspective, his impulses are contradictory, and that places his policy for the region in a state of disharmony. His signals so far have shown a predilection for withdrawal, leaving the responsibility of resistance and counterbalancing of Shia Iran on the shoulders of local states.

Trump seems to see the United States’ mission in the Middle East solely as eliminating remnants of the Islamic State group. "It is essential that the responsible nations in the Middle East step up their own contribution to prevent Iran from profiting off the success of our anti-ISIS effort. (…) As far as Syria is concerned, I would love to get out. I’d love to bring our incredible warriors back home,” Trump says.

And yet, the U.S. president adds, “We don’t want to give Iran open season to the Mediterranean.” It is hard to believe that an effort to limit Iran’s hegemonic ambitions can succeed without the involvement of the United States. But this is exactly the type of effort Trump does not want to hear about anymore. It is said Trump gave his aides six months to complete their mission. However, the U.S. bridgehead in Syria and Iraq remains important for shaping the post-Islamic State group realities, for the political consolidation of military winnings, including victories scored by keeping the anti-Assad opposition in Washington's orbit, in a world where Tehran has ample space to maneuver through the archipelago of paramilitary forces it holds in the region.

Technically, the State Department's recommended prescription is "to strengthen the legitimate institutions of legitimate states to close the cracks Iran is exploiting. Iran is like the thief who, in the shelter of the night, will seek out any opportunity − a half-open door, unlocked, or a fully open door."*

The reshuffling of Iraqi political space (including reshuffling by the instrumentation of the Tehran-controlled Shia militias), and the amplification of anti-U.S. feelings could have dramatic consequences for the fragile equilibrium gained after the elimination of the Islamic State group, generating the type of social energies that, in the past, have paved the way for the ascent of the Islamic State group. At the U.S. administrative level, the measure calls for strengthening the influence of the presidential Praetorian Guard, especially that of Bolton, an old regime-change advocate, in the countries that are part of the famous "Axis of Evil." It is, in some way, the price of having had Gen. H.R. McMaster and Rex Tillerson, who managed to keep Trump in the nuclear deal.

Moreover, a gap (obviously in the words of Thomas Wright writing in Politico) appears to be evident among those who view the security interests as a zero-sum game and project the image of a martial order-like U.S. that extracts concessions by force on the one hand, and those who, like Defense Secretary James Mattis, see the long-term implications, demand a Plan B and have a hierarchy of priorities in competition with the great revisionist powers, Russia and China. The latter see traditional alliances as fundamental advantages in the defense of the post-war order, and consider policies that shake off the free world's strengths as inherently toxic.

*Editor’s note: Although this passage is accurately translated, the source of the quoted information could not be independently verified in full.

Denunțarea acordului nuclear cu Iranul de către Washington toarnă gaz peste focul regional. Ciocnirile dintre Israel și Iran riscă să degenereze într-un război în toată regula. Mutarea Ambasadei Americane la Ierusalim reaprinde chestiunea palestiniană.

Între timp, ascensiunea clericului șiit Moqtada al Sadr (un vechi rival al SUA) amenință echilibrul precar din Irakul post-ISIS. În plus, relațiile transatlantice traversează o criză existențială poate mai profundă ca în 2003, iar Kremlinul pare să fie marele beneficiar.

Retragerea Americii din acordul cu Iranul (JCPOA) nu mai miră pe nimeni. În fond, Donald Trump tună și fulgeră împotriva acestuia încă din campanie. De atunci nimic nu l-a făcut să-și schimbe opinia. Dimpotrivă, păcatul originar fiind acela că era o moștenire tarată, opera de căpătâi a lui Obama în plan extern. Și trebuia să demonstreze că este un anti-Obama. În această logică, reproșurile nu au contenit să curgă: acordul nu rezolvă chestiunea nucleară iraniană, ridicarea sancțiunilor a dat undă verde Iranului să semene dezordine în Orient, în timp ce programul balistic continuă nestingherit. Pe de altă parte, spun susținătorii, menirea acordului era de a încorseta și limita ambițiile nucleare ale Teheranului, de a instituționaliza un regim robust de inspecții care să detecteze din vreme orice abatere, într-un moment în care atenția Administrației Obama era absorbită de criza siriană și de campania împotriva ISIS.

Mulți observatori sunt convinși de faptul că Trump aplică prematur Iranului o lecție pe care a extras-o din episodul nord-coreean: doar o campanie de maximă presiune (economică, politică și militară) forțează cealaltă parte să accepte concesii aproape imposibil de contemplat. Dar oare există în cazul Iranului, posibilitatea de a reface o coaliție internațională capabilă să exercite presiuni insuportabile (așa cum s-a întâmplat și în 2015)? Este puțin probabil ca un astfel de efect să fie generat fără participarea Rusiei, Chinei și a Europei.

Transferul funcționează și invers, în măsura în care Casa Albă folosește lacunele JCPOA în dosarul nord-coreean pentru a semnala ce-și dorește din partea Phenianului. Chiar în ziua în care Donald Trump denunța JCPOA, consilierul său pe probleme de securitate națională, John Bolton, anunța că „retragerea SUA are implicații pentru întâlnirea cu Kim Jong-un. Transmite un mesaj clar că SUA nu vor accepta deal-uri inadecvate“. Pe acest fond, Washingtonul așteaptă concesii radicale din partea Phenianului – eliminarea tuturor proceselor care permit acumularea de combustibil nuclear, concomitent cu renunțarea la programul balistic. Modelul contemplat, mai ales de Bolton, este cel al Libiei din 2003, care a predat comunității internaționale programul său de arme de distrugere în masă.

De remarcat că mai toată pledoaria pe care Donald Trump a avut-o în discursul său de retragere din JCPOA a fost despre cât de toxic este comportamentul regional al Iranului și cum amprentele Teheranului se află în spatele fiecărei crize majore din Orient. Dar întrebarea fundamentală este cât de mult este dispus Trump să se opună comportamentului nociv al Iranului la firul ierbii? Din această perspectivă, impulsurile sale sunt contradictorii, plasând politica sa față de regiune în disonanță. Semnalele date până acum au arătat mai degrabă predispoziția de a se retrage, lăsând responsabilitatea rezistenței, a contrabalansării Iranului șiit pe umerii statelor locale. Trump pare să vadă misiunea Americii în Orient exclusiv prin prisma eliminării rămășițelor ISIS: „este esențial ca națiunile responsabile din Orient să-și extindă masiv contribuțiile pentru a preveni ca Iranul să profite de pe urma succesului împotriva ISIS. (...) Cât privește Siria, aș vrea să plecăm, aș vrea să îi aducem pe incredibilii noștri războinici acasă“. Și totuși, în exact aceeași luare de poziție, președintele american spune că „nu vrem să-i lăsăm Iranului cale liberă către Mediterana“. Este greu de crezut că un efort de îndiguire a ambițiilor hegemonice iraniene poate da roade fără implicarea Americii. Dar acesta este exact tipul de efort de care Trump nu mai vrea să audă. Se vorbește de un răgaz de șase luni pe care l-ar fi dat comandanților săi pentru a-și încheia operațiunile. Însă capetele de pod americane din Siria și Irak rămân importante pentru modelarea realităților post-ISIS, pentru consolidarea politică a căștigurilor militare, inclusiv prin păstrarea opoziției anti-Assad în orbita Washingtonului, într-o lume în care mâna lungă a Teheranului are un amplu spațiu de manevră prin arhipelagul de forțe paramilitare pe care-l deține în regiune. Tehnic, terapia recomandată de Departamentul de Stat este una de „întărire a instituțiilor legitime ale statelor legitime pentru a închide fisurile pe care Iranul le exploatează. Iranul este asemeni hoțului care la adăpostul nopții va caută orice oportunitate – o ușă pe jumătate deschisă, neîncuiată, sau o ușă complet deschisă”. Din această perspectivă, este de așteptat ca Irakul să redevină în următoarele luni scena unei bătălii aprige pentru influență între Washington și un Teheran decis șă-și ia revanșa. Resectarizarea spațiului politic irakian (inclusiv prin instrumentalizarea milițiilor șiite controlate de Teheran) dar și amplificarea sentimentelor anti-americane ar putea avea consecințe dramatice pentru echilibrul atât de fragil câștigat după eliminarea ISIS, eliberând exact tipul de energii societale care în trecut au pregătit ascensiunea Statului Islamic.

La nivelul administrației americane, măsura semnalează consolidarea influenței gărzii pretoriene din jurul președintelui, în special al lui John Bolton, un vechi avocat al schimbărilor de regim din statele aflate pe celebra „axă a răului“. Este într-un fel și prețul mazilirilor generalului H.R. McMaster și a lui Rex Tillerson, cei care reușiseră să-l țină pe Trump în corsetul acordului nuclear. Mai mult, devine evidentă o prăpastie (în formularea lui Thomas Wright din Politico) între cei care văd interesele de securitate ca pe un joc de sumă zero, care proiectează imaginea unei Americi marțiale ce extrage concesii prin forță, pe de o parte, iar pe cealaltă, cei care, asemenea lui Jim Mattis, șeful Pentagonului, văd implicațiile pe termen lung, cer un plan B și au o ierarhie de priorități subsumate competiției cu marile puteri revizioniste Rusia și China. Aceștia din urmă văd alianțele tradiționale drept avantaje fundamentale în apărarea ordinii postbelice și consideră politicile care șubrezesc atuurile lumii libere drept inerent toxice.

This post appeared on the front page as a direct link to the original article with the above link .