America’s Allies Might Miss Donald Trump

Published in Revista 22
(Romania) on 03 March 2019
by Alexandru Lazescu (link to originallink to original)
Translated from by Alina Dohotaru. Edited by Arielle Eirienne.
Faced with the foreign policy vision of a potential Bernie Sanders-like president, U.S. allies would have every reason to miss Donald Trump.

From the stage of this year’s Munich Security Conference, former Vice President Joe Biden assured Europeans that "we will be back." In other words, he suggested that, after a period with Donald Trump in the White House, dominated by tense trans-Atlantic relations, things will return to normal. If Biden runs, he will be the Democratic Party’s best candidate to beat Trump. There are certainly good reasons to believe that his promise will be at least partially met. Although many people believe that among the many Democratic candidates who have already announced their candidacies, he would have the best chance of defeating Trump, it is not at all certain that this will be enough to be nominated. There is now a strong left-wing radical movement with a decisive role in establishing the final winner. Thus, the socialist activists will really matter in the primary elections. And beyond that, trans-Atlantic relations are influenced not only by the blunt rhetoric of the president, but by concrete decisions, such as that of Germany, to promote, together with Russia, the Nord Stream 2 project, ignoring the security interests of the whole Eastern flank of the EU and NATO.

America's allies in Europe and Asia have enough reasons to resent Trump's aggressive statements, his unilateral manner of making decisions that greatly affect their interests without even thinking of consulting with them, and especially the lack of strategic consistency within the administration. For example, although he sees in Iran a major source of instability for the Middle East, Trump impulsively decides to leave Syria. But, paradoxically, they might regret Trump’s departure if one of the Democratic Socialist candidates becomes president in the future. In general, Democratic Socialist candidates do not seem very preoccupied with foreign policy issues; they prioritize how they would make Americans happy by promoting radical domestic policies, except for some predictable calls warning against military intervention in Venezuela. In contrast, Bernie Sanders, who initiated the current socialist movement of the Democratic Party, seems to be interested in making his ideas about a “progressive foreign policy” an important way of distinguishing himself from his fellow candidates, following a radical approach beyond the overall isolationist vision and one calling for significant reduction in military spending. Like Jeremy Corbyn in the U.K., Sanders is part of the category of those who have always praised the Soviet Union and openly sympathized with the dictatorial regimes of the left, from Hugo Chavez in Venezuela, to Cuba, to Daniel Ortega’s Sandinistas in Nicaragua. In general, he has a favorable opinion of any regime that is against “American imperialism.”

In October 2018, at Johns Hopkins University, Sanders synthesized his vision in this direction, claiming it is a moral imperative to embrace progressive policies globally. “We need to counter oligarchic authoritarianism with a strong global progressive movement that speaks to the needs of working people, that recognizes that many of the problems we are faced with are products of a failed status quo. We need a movement that unites people all over the world who don’t just seek to return to a romanticized past, a past that did not work for so many, but who strive for something better,” he said.*

The problem is that such ambitious goals, which remind us of the struggle for peace in the Communist era or, most recently, the slogans of Occupy-type movements, which have produced some positive reaction in both The New York Times and The Atlantic, offer too few valid solutions to the crises of the moment. For example, in Venezuela, the people stood up to the Nicolas Maduro regime, which conducted fraudulent elections and turned a country with enormous oil resources into an indescribable mess. But for now, that seems to matter very little, as long as the army chiefs, involved in drug trafficking and vastly supported by a consistent detachment of Cuban security troops, support Maduro. And of course, things would not change at all if a future President Sanders provided some moral support of the type described above from Washington. In some respects, his outlook on foreign policy is a radical version of Obama's and does not seem to take into account the failures that led to the Arab Spring and especially the precipitous withdrawal of troops from Iraq, which created conditions which gave rise to the Islamic State.

At a time when the Security Council is completely blocked on all resolutions aimed at Syria, Venezuela, Iran, and Ukraine, and the mutual vetoes that Russia and China invoke, on the one hand, and the Western powers on the other, Sanders wants to put the U.N. at the center of U.S. foreign policy. And his supporters admit that the focus on international cooperation, a view shared by Federica Mogherini, is unlikely to provide realistic solutions in a world that has returned to the logic of geopolitical competition. It is more likely that such a philosophy would escalate the crises, encouraging Beijing to finally transform the South China Sea into a Chinese lake and Russia to expand its destabilization in Eastern Europe.

It is not clear whether such an external policy is the expression of an ideological fixation or just a test of political opportunism. If, in Sanders' case, the first assertion seems valid, in the case of other Democratic Socialists it is harder to say. But such an orientation is certainly applauded in Moscow and Beijing.


Confruntați cu viziunea de politică externă a unui potențial președinte de tip Bernie Sanders, aliații Statelor Unite ar avea toate motivele să simtă lipsa lui Donald Trump.

De pe podiumul Conferinței de Securitate de la München, Joe Biden i-a asigurat pe europeni că „ne vom întoarce“. Altfel spus, sugera el, după o perioadă cu Donald Trump la Casa Albă, dominată de relații transatlantice tensionate, lucrurile vor reveni la normal. În cazul în care Biden va candida, va obține nominalizarea Partidului Democrat și îl învinge în finală pe Donald Trump, sunt cu siguranță bune premize să credem că promisiunea sa va fi, cel puțin parțial, îndeplinită. Deși multă lume este de părere că dintre numeroșii candidați democrați deja anunțați el ar avea potențial cele mai mari șanse să-l învingă pe Trump, nu este deloc sigur că asta va fi suficient pentru a obține și nominalizarea. Există în acest moment un puternic curent radical de stânga, cu rol hotărâtor la stabilirea câștigătorului final. Astfel, în alegerile primare vor conta în special activiștii „socialiști“. Și, dincolo de asta, relațiile transatlantice nu sunt grevate doar de retorica contondentă a președintelui, ci și de decizii cît se poate de concrete, precum aceea a Germaniei de a promova împreună cu Rusia proiectul Nord Stream 2, cu ignorarea intereselor de securitate ale întregului flanc estic din UE și NATO.

Aliații Americii, din Europa și din Asia, au destule motive să acuze declarațiile agresive ale lui Trump, maniera sa unilaterală de a lua decizii care le afectează major interesele, fără a se gândi să se consulte și cu ei și, mai ales, lipsa de coerență strategică a administrației care, de pildă, deși vede în Iran, pe bună dreptate, o sursă majoră de instabilitate pentru Orientul Mijlociu, decide intempestiv să se retragă din Siria. Însă, paradoxal, ar putea să-l regrete pe Trump, dacă se va întâmpla în viitor ca unul dintre candidații democrați socialiști să ajungă președinte.

În general candidații democrați socialiști nu s-au arătat foarte preocupați de temele de politică externă, s-au mulțumit să explice algătorilor cum îi vor face ei fericiți pe americani promovînd politici radicale pe plan intern. Cu excepția unor apeluri, previzibile, prin care avertizau împotriva unei intervenții militare în Venezuela. În contrast, cel care poate fi considerat inițiatorul actualului val socialist din Partidul Democrat, Bernie Sanders, pare interesat să facă din ideile sale legate de o „politică externă progresistă“ un important element de diferențiere față de contracandidații săi, mergând pe o abordare mai radicală, dincolo de viziunea generală izolaționistă, loc în care se întâlnesc cu Trump, și de reducerea semnificativă a cheltuielilor militare. Ca și Jeremy Corbyn în Marea Britanie, Bernie Sanders face parte din categoria celor care istoric au avut cuvinte de laudă la adresa Uniunii Sovietice și au simpatizat deschis regimurile dictatoriale de stânga, de la Hugo Chavez în Venezuela, la cel din Cuba sau la sandiniștii lui Daniel Ortega, în Nicaragua. În general, el a avut o părere favorabilă despre orice regim care se opunea „imperialismului american“.

În octombrie 2018, la Universitatea John Hopkins, Sanders a sintetizat viziunea sa pe această direcție, susținând că este un imperativ moral să proiectezi la nivel global politicile progresiste de acasă: „pentru a combate efectiv forțele oligarhiei globale și ale autoritarismului, avem nevoie de o mișcare internațională care să mobilizeze sub stindardul unei viziuni asupra prosperității, securității și demnității comune pentru toți oamenii și care să abordeze inegalitatea masivă care există nu numai în bogăție, ci și în puterea politică. Treaba noastră este să ajungem la cei din fiecare colț al lumii care împărtășesc aceste valori și care luptă pentru o lume mai bună“.

Problema e că astfel de țeluri generoase, care ne aduc aminte de îndemnurile la lupta pentru pace din vremea comunistă sau, mai nou, cu sloganurile mișcărilor de tip Occupy, și care au provocat unele reacții pozitive și în The New York Times și în The Atlantic, oferă prea puține soluții valide la crizele momentului. De pildă, în Venezuela, poporul s-a ridicat împotriva regimului Maduro, care a fraudat alegerile și a adus o țară cu enorme resurse de petrol într-o mizerie de nedescris. Numai că, deocamdată, asta pare să conteze foarte puțin, atâta vreme cât generalii din conducerea armatei, implicați în traficul de droguri și amplu sprijiniți de un consistent detașament de trupe de securitate cubaneze, îl sprijină pe Nicolas Maduro. Și, sigur, lucrurile nu s-ar schimba deloc dacă un posibil președinte Bernie Sanders le-ar oferi de la Washington contestatarilor un suport moral de tipul celui descris mai sus. În unele aspecte, concepția sa de politică externă este o versiune radicală a celei a lui Obama și nu pare să țină cont de eșecurile monumentale care au însemnat încurajarea Primăverii Arabe și mai ales retragerea precipitată a trupelor din Irak, care a creat condițiile pentru apariția ISIS.

Într-un moment în care Consiliul de Securitate este complet blocat în toate rezoluțiile referitoare la chestiuni precum Siria, Venezuela, Iran, Ucraina de vetourile reciproce la care fac apel Rusia și China, pe de o parte, și puterile occidentale, pe de alta, Sanders vrea să pună ONU în centrul politicii externe americane. Și susținătorii săi recunosc că accentul pus pe cooperarea internațională, punct în care se întâlnește cu Federica Mogherini, are puține șanse să ofere soluții realiste într-o lume care a revenit la logica competiției geopolitice. E mai degrabă probabil ca o astfel de filosofie să genereze escaladarea crizelor, încurajând Beijingul să tranșeze definitiv în favoarea sa demersul de transformare a Mării Chinei de Sud într-un lac chinezesc și Rusia să-și extindă acțiunile de destabilizare în Europa de Est.

Nu e clar dacă o astfel de politică externă este expresia unei fixații ideologice sau doar o probă de oportunism politic. Dacă, în cazul lui Bernie Sanders, prima aserțiune pare să fie valabilă, în cazul celorlalți democrați socialiști e mai greu de spus. Dar o astfel de orientare este cu siguranță aplaudată la Moscova și Beijing.
This post appeared on the front page as a direct link to the original article with the above link .

Hot this week

Venezuela: Vietnam: An Outlet for China

Japan: Trump’s 100 Days: A Future with No Visible Change So Far

Germany: Absolute Arbitrariness

Israel: Trump’s National Security Adviser Forgot To Leave Personal Agenda at Home and Fell

Canada: The Walls Are Closing in on Donald Trump’s Ramblings

   

Topics

Canada: The Walls Are Closing in on Donald Trump’s Ramblings

   

Austria: Trump’s Film Tariffs Hurt Hollywood

Japan: Trump’s 100 Days: A Future with No Visible Change So Far

Mexico: EU: Concern for the Press

Austria: Musk, the Man of Scorched Earth

Germany: Cynicism, Incompetence and Megalomania

Switzerland: Donald Trump: 100 Days Already, but How Many Years?

     

Austria: Donald Trump Revives the Liberals in Canada

Related Articles

Canada: The Walls Are Closing in on Donald Trump’s Ramblings

Mexico: EU: Concern for the Press

Germany: Cynicism, Incompetence and Megalomania

Switzerland: Donald Trump: 100 Days Already, but How Many Years?

Austria: Donald Trump Revives the Liberals in Canada